Trăiau odată doi frați: pe cel mare-l chema Tigrul cel Mare, pe cel mic – Tigrul cel Mic, și li se dusese vestea pentru vitejia lor.
Auzind de frumusețile orașului Hangiou, cei doi frați au plecat spre acest loc. În drumul lor, au ajuns la poalele unui munte de lângă Hangiou unde au dat de o mică vale în care trăiau vreo câteva familii. Tot acolo se mai afla și un mic templu. Ajungând în fața templului, cei doi frați au văzut un călugăr și i-au zis:
— Părinte, suntem în trecere pe la Hangiou, poți să ne găzduiești câteva zile în templu?
Călugărul i-a măsurat din cap până în picioare, apoi i-a poftit înăuntru, le-a dat să mănânce și le-a zis:
— Mâncarea la templu este destul de proastă, nu știu dacă veți fi mulțumiți.
După ce au mâncat, cei doi au început să laude frumusețile orașului Hangiou. Auzindu-i, călugărul a oftat:
— Hangiou-ul este un loc frumos, dar aici lipsește apa. Trebuie să cărăm apa cu cobilița tocmai de peste munte.
Cei doi au întrebat:
— Dar pe aici, prin apropiere, nu se află niciun izvor?
— E departe izvorul. Din această cauză au plecat și toți călugării din templu. În tinerețea mea nu mă prea supăra acest lucru, dar azi nici pe mine nu mă prea ajută picioarele să merg după apă.
Cei doi s-au gândit ce s-au gândit și au zis într-un glas:
— Părinte, noi doi suntem tineri și puternici. Dacă ai încredere în noi, oprește-ne ca novici la acest templu.
Bătrânul călugăr s-a uitat și la Tigrul cel Mare și la Tigrul cel Mic, și de ce se uita, de aceea i se lumina fața a zâmbet și apoi a încuviințat.
Așa au rămas cei doi frați la templu. Îl ajutau pe călugăr la toate treburile zilnice, dar prima grijă când se sculau dimineața era să aducă apă. Pentru ei era o nimica toată să care apa cu niște găleți uriașe, atât pentru templu cât și pentru cele câteva familii care locuiau în apropiere.
Și așa au trecut câțiva ani. Dar într-o toamnă, apa din izvor a secat. Cei doi frați s-au gândit ce s-au gândit, când și-au adus aminte că pe Muntele Hang se afla un izvor cu apă cristalină, denumit Izvorul copilului, și au hotărât să plece acolo și să nu se întoarcă până ce nu vor aduce apele izvorului în sătucul din depresiune.
A doua zi dimineața, i-au spus călugărului hotărârea lor. Acesta, cu lacrimi în ochi, i-a sfătuit:
— Fiilor, izvorul acesta se află la mii de li (1) și nu știu câți ani și câte luni vor trece până ne vom vedea din nou… Plecați, dar să nu uitați că eu voi fi aici și vă voi aștepta. Drum bun, fiilor!
Astfel s-au despărțit cei trei.
Cei doi frați au plecat spre miazăzi și în drumul lor au trecut nu știu peste câți munți și câte ape. Veșmintele li se făcuseră ferfeniță, încălțările nu se mai țineau pe picioare, dar ei nu s-au oprit din drum. Și cu cât mergeau cu atât noaptea era mai scurtă și ziua mai lungă. Vara era pe sfârșite, când au ajuns la poalele Muntelui Hang și ei erau morți de oboseală, de foame și de sete. Târșâindu-și picioarele, au ajuns cu greu la izvor, unde au și căzut leșinați de foame și oboseală.
Ca prin vis li s-a părut că a început o furtună cu tunete și fulgere, apoi furtuna s-a potolit, a ieșit soarele și au început să cânte păsărelele… și s-au trezit. În fața lor stătea un băiat cu părul lung, care ținea în mâna dreaptă o crenguță de salcie, și le zâmbea. Cei doi frați s-au întrebat în sinea lor: „Oare el să fie-cel care păzește apa din Izvorul Copilului”? Băiatul a lovit cu creanga de salcie în apă stropindu-i pe cei doi frați, care pe loc și-au simțit puterile înzecite. Au sărit în sus și au alergat în fața copilului, rugându-l:
— Copile, rogu-te, lasă-ne să ducem apele izvorului la templu!
Copilul a sărit pe o stâncă și învârtind crenguța în mână a zis:
— Eu vă las, încercați, dar veți vedea că nu se poate! Bunicul meu mi-a zis că numai cei mai puternici și cei mai cinstiți oameni din lume vor putea să mute apele izvorului.
La care Tigrul cel Mare a zis:
— Noi, care am înfruntat moartea și am ajuns aici trecând peste mii de li, nu suntem oare cei mai puternici și cei mai cinstiți oameni din lume?
Copilul s-a gândit ce s-a gândit, apoi a zis:
— Bine, atunci vă voi preface în doi tigri care să fie în stare să schimbe cursul izvorului.
N-a terminat bine de spus, că a lovit cu crenguța de salcie în apă, stropindu-i pe cei doi, care, într-o clipă, s-au prefăcut în doi tigri fioroși ce s-au așezat de o parte și de alta a Izvorului Copilului. Copilul a sărit în spatele Tigrului cel Mare care a început că alerge ca vântul spre miazănoapte.
În acest timp, la templu, călugărul adormise. În vis i s-au arătat doi tigri care parcă căutau ceva. Călugărului i s-a părut ciudat și s-a dus să vadă despre ce este vorba, dar tigrii s-au făcut nevăzuți. Pe locul unde fuseseră tigrii a rămas un izvor cu apă limpede. De bucurie călugărul a izbucnit în râs și s-a trezit.
Dimineața, a povestit oamenilor din sat visul lui, dar mare i-a fost mirarea când a auzit că toți sătenii visaseră același vis. Din vorbă în vorbă au ajuns la concluzia că la toți le era foarte dor de cei doi frați, de aceea au visat la fel. Dar cum au pronunțat cuvintele „Foarte dor” au văzut cum intră alergând în templu un copil cu totul și cu totul necunoscut, care ținea în mână o rămurică de salcie, care a început să strige:
— Tigrul cel Mare și Tigrul cel Mic au sosit!
L-a apucat de mână pe bătrânul călugăr și au plecat împreună.
Copilul l-a dus pe călugăr în grădina de bambus, unde s-a făcut nevăzut. Când s-a uitat călugărul, a văzut doi tigri care răgeau. Vocea lor i s-a părut cunoscută și atunci a bănuit că cei doi frați au fost prefăcuți în tigri. Plin de curaj s-a apropiat de ei și a strigat:
— Tigrule cel Mare, Tigrule cel Mic!
Cei doi tigri s-au apropiat încetișor de el și au început să se gudure. Călugărul i-a bătut cu dragoste pe spate și le-a zis:.
— Învățăceii mei, mi-a slăbit vederea de când mă tot uit să vă întoarceți și iacă-tă că azi vă pot vedea din nou. Dar de ce ați fost prefăcuți în tigri? Ridicați-vă, novicii mei!
N-a apucat să termine de vorbit, că cei doi tigri s-au ridicat. În acest timp, toți sătenii care se ascunseseră pe unde apucaseră au prins curaj și s-au apropiat. Cei doi tigri au început să scurme pământul și cât ai fuma o țigară, au săpat un puț mare. Apoi s-au oprit din scurmat, i-au dat ocol călugărului, s-au uitat la săteni, când s-a auzit un vuiet și a început un vânt puternic, care îndoia ramurile copacilor. Și când vântul s-a potolit, tigrii s-au făcut nevăzuți. Puțul săpat de ei se umpluse pe jumătate cu apă. În fundul lui era un izvor și, după puțin timp, puțul s-a umplut cu apă. Sătenii nu mai puteau de bucurie. Au gustat din apă și li s-a părut dulce ca mierea. Au început cu toții să care apă, dar oricât ar fi cărat, apa nu scădea.
Cu timpul izvorul a fost zidit de jur împrejur, iar oamenii i-au zis Izvorul Tigrilor, în amintirea celor doi frați. Nu după mult timp în apropierea izvorului a fost construit un templu purtând același nume.
Poveste populară chineză repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 27, Editura Ion Creangă, București, 1986
Li – veche măsură de lungime la chinezi, 1 li – 576 m.