A fost odată o țară unde soarele uita să răsară. Această împărăție a nopții veșnice se întindea tocmai la marginea lumii, de care era despărțită prin niște munți foarte înalți. Dacă stăpânul zilei ar fi știut că și în umbra piscurilor uriașe trăiesc oameni, de bună seamă că n-ar fi pregetat să treacă și dincolo, măcar c-ar fi trebuit să se mai ostenească oleacă.
Din această pricină fiarele și hoții se înmulțiră văzând cu ochii, fiindcă nu era lesne să-i prinzi și să-i pedepsești. Ajunși la capătul răbdării, oamenii năpăstuiți au hotărât să trimită o solie până la soare, rugându-l să se ivească și peste meleagurile lor bântuite de frig, beznă și fărădelegi.
— Trimiteți-mă pe mine! spuse un om cu părul încărunțit. Chiar dacă nu mai sunt bun de muncă, pasul meu a rămas la fel de sprinten ca în anii tinereții!
— Cinstea aceasta mi se cuvine mie! zise un bărbat în floarea vârstei. Sunt mult mai iute de picior și voi ajunge mai repede la soare!
Se înfățișă atunci un băiețandru, care grăi astfel:
— Nu vă fie cu supărare, dar drumul până la soare e atâta de lung încât numai eu pot ajunge până la el, și asta abia când voi fi un moșneag sprijinit în toiag.
Mulțimea dădu dreptate copilului, lăudându-l pentru vorbele lui pline de tâlc: lui să i se încredințeze înalta solie!
În cele din urmă se arătă o femeie tânără și frumoasă, care se împotrivi hotărârii lor.
— Drumul până la soare durează o sută de ani și băiețandrul va muri fără să se apropie prea mult de țintă. Casa mea a fost jefuită de tâlhari, iar fiarele mi-au sfâșiat deunăzi bărbatul. Dar eu aștept un copil: el va fi răzbunătorul unui tată pe care nu l-a văzut niciodată. Când mă voi stinge, istovită de drum și de foame, fiul meu va ridica toiagul scăpat de mine pentru totdeauna și nu-l va slobozi până ce nu va izbuti să-și îndeplinească solia!
Cel mai bătrân om de pe meleagurile acelea îmbrățișă pe viitoarea mamă a orfanului tuturora, o sărută pe frunte și îi dărui toiagul de o vârstă cu veacul trăit de el:
— Du-te, Maleh, și nu mai zăbovi! Dar spune fiului tău că atunci când va ajunge la soare, fiind la fel de bătrân ca și mine, să aprindă un foc mare pe cele mai înalte creste, ca să ne dea mai repede de veste!
Mii de ochi o urmăriră cum își îndrepta spre răsărit pasul ei grăbit… Maleh se cațără pe povârnișul munților prăpăstioși. Merse într-una până ce simți că se apropie ceasul când urma să aducă pe lume un copil. Și fiul ei se născu, așadar, într-o peșteră. Mama își înveli odorul în scutece de nor. Îl scăldă în pâraiele reci, ca să-l călească de timpuriu. Apoi Maleh porni fericită mai departe: nu mai era singură…
Apele își stăvileau vijelia când trecea Maleh cu pruncul la sân. Arborii își preschimbau trunchiurile în punți, ca să-i treacă mai repede peste prăpăstii. Caprele sălbatice îi îmbiau cu ugerele lor pline.
Anii treceau și fiul lui Maleh ajunse flăcău, doborând lesne orice fiară. Apoi un bărbat sprijinind o făptură gârbovită, pe mama sa.
Maleh a mers cincizeci de ani încheiați până să ajungă la lună. Acolo i-a săpat fiul ei mormântul. Singur a pornit mai departe spre țintă. Zadarnic l-a cerut crăiasa lunii de bărbat. Pragul zilei se întrezărea în depărtare. Mulțimile din țara fără soare cercetau de aproape un veac zarea întunecată. Pe crestele pustii nu se înălța nicio vâlvătaie. Toți își spuneau:
— Poate că Maleh s-a prăpădit pe drum. Fiul ei, dacă a apucat să se mai nască, a și uitat țara lui de baștină, de care nu-l lega nicio amintire!
Cei care o văzuseră pe frumoasa Maleh plecând, muriseră de mult. Numele ei intrase în legendă…
Dar cum se împliniră o sută de ani de când solia lor pornise spre soare, pe creasta cea mai înaltă se aprinse o pălălaie roșie. Și pentru prima oară îi îmbrățișă lumina zilei. Fiarele au fost vânate și hoții zvârliți în temniță.
Din creierul munților coborî un străin proptit într-un toiag. Se așeză istovit și le spuse apoi:
— Sunt fiul lui Maleh! Am venit să trăiesc printre voi!
prelucrare de Ion Acsan
Povești nemuritoare nr. 7, Editura Ion Creangă, București, 1968