Ca orice mamă, iapa avea grijă de mânzul ei, care era ascultător. Cu timpul acesta a crescut, iar iapa și-a spus c-ar fi mai bine să-l lase să se obișnuiască să facă unele lucruri și singur. Și astfel a hotărât să-l trimită să macine o trăistuță cu grâu.
Mânzul era foarte fericit că putea să facă ceva singur și porni bucuros spre moară. Dar, ca să ajungă la moară, trebuia să treacă un râu. Ajuns însă la râu, nu avu curajul să-l treacă.
Văzând pe marginea râului un bou, îl întrebă dacă apa este adâncă. Boul i-a răspuns că nu. Când era gata, gata să intre în apă, în fața mânzului apăru o veveriță care i-a spus, plângând, că râul e atât de adânc, încât doar cu câteva zile în urmă se înecase o veveriță. Auzind-o, mânzul nu mai știu ce să facă.
Neavând încotro, s-a întors la mama lui. Iapa, aflând despre ce este vorba, i-a zis:
— Atunci când vrei să ceri părerea cuiva, trebuie, desigur, să te gândești ce, dar mai ales cine te sfătuiește. Este mai bine ca întâi să încerci și apoi să hotărăști ce să faci.
Cuvintele mamei l-au îndemnat să plece din nou la moară și ajungând la râu, i-a ieșit din nou în cale veverița, care, cu lacrimi în ochi, i-a spus iarăși povestea tristă a veveriței care s-a înecat.
— Îți mulțumesc că mai prevenit, dar eu nu sunt mic, ca prietena ta și pot trece apa râului.
Și, într-adevăr, a traversat râul cu ușurință, a ajuns la moară și a măcinat grâul. Astfel a reușit mânzul, pentru prima oară, să fie de ajutor mamei sale.