Se povestește că ar fi trăit odată un moș și o babă. În fiecare zi, moșul se ducea în munți să adune vreascuri, iar baba, la râu, să spele rufe.
Într-o zi, pe când femeia spăla rufele ca de obicei, văzu o pară uriașă plutind pe apele molcome ale râului. Femeia prinse para, dar abia-abia reuși s-o scoată din râu. O apucă cu ambele mâini și se chinui strașnic până s-o aducă acasă. La scurt timp după ce moșul ei se întoarse de la munte, baba luă un cuțit de bucătărie cu gândul să taie para și s-o servească la cină. Deodată para se despică singură în două și un copilaș sări afară chiuind. Moșul și baba rămaseră țintuiți locului de uimire. Când își reveniră, se bucurară tare mult, pentru că deși nu aveau copii, iubeau la nebunie pruncii. Botezară copilul Momotaro, pentru că se născuse dintr-o pară. Îl iubeau ca pe ochii din cap și nu știau ce să mai facă să-l crească mare și sănătos.
Momotaro creștea într-o zi cât alți copii în șapte și cu fiecare castron de orez mâncat se făcea mai mare și mai mare. Ajunse curând un flăcău voinic, cu o forță inegalabilă prin împrejurimi.
Într-o zi, Momotaro se înfățișă dinaintea celor doi bătrâni și le căzu în genunchi:
— Vreau să merg la Onigashima să răpun demonii care terorizează poporul. Dați-mi binecuvântarea voastră, rogu-vă!
Cererea lui Momotaro i-a surprins și i-a înspăimântat pe bătrâni așa de tare că minute lungi au rămas fără grai. Dar flăcăul era hotărât să plece și atât a insistat cu ruga lui până ce bătrânii au fost de acord. Momotaro și-a aruncat pe umăr traista cu merinde pregătită de bătrâna lui mamă și a plecat fericit. La marginea satului i-a tăiat calea un câine.
— Te cunosc. Ești Momotaro. Încotro ai pornit, tinere? întrebă câinele.
— Mă duc la Onigashima să răpun demonii, răspunse flăcăul.
— Și ce-ai în traistă? întrebă animalul.
— Cele mai bune găluște de mei din Japonia, răspunse mândru Momotaro.
Câinele l-a rugat atunci să-i dea și lui să guste. Momotaro a fost de acord, cu condiția să-l însoțească în lunga și greaua lui călătorie. Nu peste mult timp, cei doi tovarăși au întâlnit un fazan, care s-a alăturat bucuros expediției, în schimbul unei găluște de mei. Următorul membru al echipei a fost un măgar, gata și el să-l ajute pe Momotaro pentru o gălușcă.
Iată-l acum pe Momotaro îndreptându-se spre Onigashima însoțit de un câine, un fazan și un măgar.
Când au ajuns la insulă, o poartă uriașă, ferecată pe dinăuntru, le bara drumul. Dar fazanul s-a înălțat în văzduh, a sărit peste poartă și i-a tras zăvoarele. Momotaro și prietenii săi au intrat atunci în cetate, surprinzând demonii în toiul petrecerii.
— Hei, demoni! strigă flăcăul. Eu sunt Momotaro și am venit sa vă pedepsesc pentru fărădelegile voastre!
La acest semnal, câinele, fazanul și măgarul au tăbărât pe demonii beți. Momotaro și prietenii săi, animalele, aveau fiecare puterea a o mie de oameni la un loc, deoarece mâncaseră cele mai bune găluști de mei din Japonia. Fazanul lovea demonii peste față cu ciocul și ghearele, măgarul le căra la copite, pe unde nimerea, iar câinele îi mușca de picioare. Înnebuniți de durere, demonii nu știau ce să-și apere mai întâi. Și, spre a-și găsi scăparea, s-au predat unul câte unul. Mai-marele demonilor a îngenuncheat în fața lui Momotaro și tremurând de frică l-a rugat cu lacrimi în ochi:
— Te implor, cruța-mi viața! Și-ți promit că niciodată nu voi mai supăra o ființă omenească. Pe deasupra îți dau și toate comorile adunate aici.
Momotaro a poruncit să fie adunate toate comorile de la palat, furate de la oameni. Le-a încărcat apoi într-o căruță și s-a întors triumfător acasă. Împreună cu prietenii săi câinele, fazanul și măgarul.
Repovestită de George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 24, 1982 [p. 140-142]
1 Această povestire a mai apărut sub același nume, Momotaro și în antologia „Povestea tunetului Rai-Taro”, basme repovestite de Simona Drăghici, cu ilustrații de M. Possa, Editura Tineretului, 1965.