Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe de mare. Aici şi-a scos puii.
Intr-un rând, vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu un peşte mare în gheare. Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni. Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat. Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi cereau de mâncare.
Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Insă cu cât îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare. Atunci, vulturul a zburat de lângă ei şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scotând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.
S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de pământ. In gheare ţinea din nou un peşte mare. Când a ajuns lângă copac s-a uitat în jur dacă nu sunt iar oameni prin preajmă şi, strângându-şi repede aripile, s-a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii şi-au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.