de Edmondo de Amicis
Nepoțelul batranului funcționar, pe care l-a lovit Garoffi urmeaza în diviziunea acestei profesoare. L-am vazut azi acasa, la unchiul sau, care îl iubește ca și cand i-ar fi copil.
Tocmai sfarșisem de scris istorisirea lunara „Scriitorașul florentin”, pe care profesorul mi-o daduse s-o copiez, cand tata îmi zise:
— Vino cu mine sus, sa vedem cum îi mai este la ochi bie-tului batran.
Intraram într-o odaie foarte frumoasa, în care se afla bol-navul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. Nevasta lui statea langa dansul și nepoțelul se juca într-un colț.
Ce bine îi paru bietului om, ca ne-am dus sa-l vedem! Ne spuse ca se simte mult mai bine, ca ochiul nu-i era deloc pierdut și ca avea speranța de a fi cu desavarșire vindecat peste cateva zile.
— De! Ce sa-i fac! A fost într-un ceas rau! adaugase el; îmi pare rau, mai cu seama, de spaima bietului baiat.
Tocmai ne vorbea de doctorul care îl cauta cu multa în-grijire, cand se auzi sunand clopoțelul de la ușa.
— Trebuie sa fie chiar el! zise nevasta bolnavului.
Ușa se deschise și mare ne-a fost mirarea, cand recunoscuram pe Garoffi, ce ramasese în prag cu capul plecat, necu-tezand sa intre.
— Cine e? întreba bolnavul.
— Este baiatul care te-a lovit, zise tata.
— Vino încoace, baiete! îi striga batranul. Ai venit sa ma vezi, nu-i așa? Liniștește-te, ma simt mai bine, sunt aproape vindecat. Vino încoace!
Garoffi, de-abia stapanindu-și lacrimile, se apropie de pat; era așa de tulburat ca nici nu putea sa vorbeasca.
Batranul îl mangaie și îi zise:
— Îți mulțumesc, dragul meu, ca ai venit; du-te de spune mamei, și tatei, sa nu mai aiba nici o grija, ca eu merg spre bine.
Garoffi, însa, nu se mișca, parca ar fi voit sa spuna ceva, dar se sfia.
— Vrei sa-mi mai spui ceva? întreba batranul. Ce vrei? Spune, draguțule!
— Eu? Nu, nu vreau nimic!…
— Așadar, du-te baiete! Du-te cu sufletul liniștit.
Garoffi merse pana la ușa și acolo se opri, se uita la nepoțelul batranului, care privea cu mare curiozitate la el. În sfarșit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lunga, îl puse repede în mana baiețelului, zicandu-i: — Ține, aceasta e pentru tine! Și o lua la picior.
Baiețelul alerga la patul batranului și îi dete pachetul. Pe hartia ce-l învelea era scris: „Ți-l daruiesc ție!”
Deschiseram, ne uitaram și mare ne fu mirarea, cand vazuram albumul de timbre poștale; albumul acela despre care vorbea necontenit, asupra caruia cladise atatea speranțe și care îl costase atatea osteneli. Își dadea comoara, jumatate din viața sa, ca sa capete iertare, bietul baiat!