Muntele de foc Aso are câteva piscuri înalte. Unul dintre ele se cheamă Nekodake – Muntele Pisicilor.
Odinioară, pe coasta acestui munte se zice că trăia regina pisicilor. În fiecare an, în noaptea de ajun a sărbătorii Sețubun (1), veneau la ea să-i ureze viață lungă toate pisicile mai de seamă de prin satele învecinate. În vremea aceea, tot muntele răsuna de mieunatul pisicilor. Unii se lăudau chiar că au văzut alaiuri întregi de pisici…
Odată se întâmplă să treacă pe una dintre cărările muntelui un drumeț întârziat. Începuse să însereze. Oricât de mult s-ar fi grăbit el, dar până la capătul călătoriei mai avea o bună bucată de drum. În jur se întindeau doar locuri pustii și nu se auzea decât foșnetul mărăcinilor uscați.
Călătorul nu mai avea putere nici să se întoarcă de unde plecase, nici să-și urmeze drumul, atât era de trudit. Pa deasupra începuse să-l chinuie și foamea. Se așeză pe cărare, la adăpostul unei tufe înalte de colilie, și începu să-și frece picioarele amorțite de umblet.
— O, dac-aș găsi pe-aici, pe undeva, un adăpost pentru noapte! oftă drumețul.
Soarele se ascunse după creasta munților și deodată se lăsă noaptea. Undeva, deasupra lui. Auzi glasuri omenești.
„Înseamnă că pe-aici, pe-aproape, se află un sălaș”, gândi omul.
Se ridică anevoie în picioare și începu să se târască înspre locul de unde veneau glasuri. Curând ajunse la niște porți înalte, în spatele cărora se ridica o mândrețe de casă.
— Cine-ar fi crezut că în mijlocul acestei pustietăți se află un palat atât de frumos! se miră el. Poate că stăpânii de-aici s-or îndura să mă găzduiască pe timpul nopții…
Și călătorul păși curajos pe poartă. La intrarea casei începu să-i strige pe stăpâni. Se arătă o femeie, care după cum era îmbrăcată părea o slujitoare.
— Am rătăcit drumul și afară s-a lăsat noaptea, îngăduiți-mi să rămân aici până-n zori.
— Poftiți, rogu-vă, răspunse femeia, cu glas subțire și mlădios. Intrați în casă.
Îl duse înăuntru și îl lăsă singur. Călătorul își întinse picioarele trudite, să se odihnească dar foamea începu să-l chinuie tot mai aprig. Stătu el ce stătu, apoi începu din nou să-i strige pe stăpâni. Îndată se arătă o altă femeie, care se înclină adânc în fața lui, arcuindu-și spinarea.
— Iertat să-mi fie, dar de azi dimineață n-am mai mâncat nimic. Mi se face negru înaintea ochilor de foame. Nu s-ar găsi pe-aici prin casă ceva de mâncare și pentru mine?
— Fiți fără grijă. Vă vom aduce îndată bucatele. Dar poate că până atunci ați pofti să vă arăt baia gata pregătită, îi spuse cu bunătate femeia…
Îl duse apoi până la încăperea unde se afla scăldătoarea și plecă. Nespus de mulțumit, drumețul tocmai se pregătea să se îmbăieze. Deodată, în odaie intră o altă femeie, trecută de prima tinerețe. Privi drept în ochii lui și înlemni de uimire. Apoi, uitându-se cu teamă în jur, spuse:
— Pesemne că nu-ți mai amintești de mine, însă eu te-am recunoscut îndată. Spune-mi, cum ai ajuns aici?
Călătorului i se păru tare ciudată întâmplarea. Femeia aceea necunoscută vorbea cu el de parcă i-ar fi fost o veche prietenă. Începu să-i istorisească pățania lui, cum s-a rătăcit prin munți și cum a ajuns la casa aceea. Femeia șopti neliniștită:
— Vouă, oamenilor, nu vă este îngăduit să umblați pe aici. Pentru voi, meleagurile acestea sunt tare primejdioase. Pleacă de aici cât poți de repede, fără să te mei uiți înapoi, altfel ești pierdut!
— Dar ce rău mi se poate întâmpla? se miră omul.
Femeia răspunse cu șovăială:
— Nu vreau să-ți spun nicio vorbă rea despre casa aceasta. Numai atât te povățuiesc, fugi fără să mai zăbovești o clipă, îndepărtează-te de acest loc! adăugă ea, cu glas atât de scăzut încât nu se putea să nu-i dai crezare:
— Ce să-i faci, dacă-i așa, o să, te ascult. Voi pleca îndată. Dar înainte de asta nu s-ar putea măcar să îmbuc ceva? Sunt mort de foame. Și n-ar fi rău nici să mă dezmorțesc oleacă e… spuse călătorul.
Dar femeia păru și mai neliniștită:
— N-ar fi trebuit să-ți destăinui nimic, dar acum cinci ani, când încă mai trăiam la stăpânii mei, tu te-ai arătat foarte bun cu mine. Adeseori, seara, ieșeam pe sub gard și hoinăream pe drum, iar tu mă luai în brațe, mă mângâiai și mă scărpinai după urechi. Eu n-am avut parte de mângâieri. Află că eu sunt pisica tărcată a vecinilor tăi. Iar aici este castelul reginei noastre. Dacă vei rămâne să mănânci și să te îmbăiezi aici, îți va crește păr pe trup și tu vei deveni motan. Acum înțelegi de ce te-am sfătuit să pleci?
Drumețul se înspăimântă cumplit, îi mulțumi femeii din toată inima și, ieșind pe poartă, fugi cât îl țineau picioarele. Se pare însă că cei din casă simțiseră asta. Trei fetișcane, cu căușuri cu apă, porniră în goană după el.
Drumețul alerga cu ultimele-i puteri, poticnindu-se și căzând. Ajuns la marginea unei râpe, se uită înapoi. Se îngrozi văzând că fetișcanele acelea erau gata să-l ajungă. De frică își dădu drumul pe povârniș. În clipa aceea una dintre fete aruncă peste el, de sus, toată apa din căuș.
Dar călătorul era acum departe. Abia câteva picături de apă îl atinseră. Una îl stropi pe gât, chiar sub ureche, iar două-trei, pe pulpele goale.
În sfârșit, călătorul ajunse în oraș, iar de-acolo se întoarse cu bine acasă. Prima lui grijă fu să-i întrebe pe vecini unde mai e pisica lor tărcată.
— A plecat într-o zi și nu s-a mai întors, îi răspunseră aceștia.
Făcură socoteala câtă vreme a trecut de-atunci și ieși că s-au scurs tocmai cinci ani.
Curând, omul băgă de seamă că au început să-i crească smocuri de păr pisicesc pe gât, și pe picioare, acolo unde-l ajunseseră picăturile de apă. Adeseori el spunea:
— Dacă mai zăboveam nițel, aș fi ajuns fără îndoială în suita reginei pisicilor.
1 Setsubun – sărbătoare națională japoneză care celebrează sosirea primăverii după vechiul calendar lunar. Astăzi se sărbătorește pe 3 februarie. În această zi, pentru a alunga forțe necurate, se presară în rase boabe de grâu, îngânându-se: „Necuraților (ieșiți) afară din casă, fericirea să intre-n casă”. În poartă, pentru același scop, se pun ramuri de ilex de care se atârnă capete de peștișori.