Munții Țin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci și vârfuri înalte. Odată fuseseră acoperiți cu păduri seculare în care mișunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.
Trăia aici un flăcău înalt și voinic ce se numea Șî Ming și care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El știa tot felul de cântece din gură și din fluier, care înduioșau inimile oamenilor. Șî Ming mai avea doi tovarăși, oameni la casele lor cu neveste și copii.
Într-o zi, Șî Ming și tovarășii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniță cu iarbă verde și mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roșii ca focul, cu brazi încărcați cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioșat pe băiat, care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut așa, ca și când cineva ar cânta odată cu el. S-a oprit din cântat și s-a uitat în toate părțile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munților, nici cu ecoul pădurii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Șî Ming într-atât, încât n-a mai putut să facă nici o mișcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Țin plutește mereu ceața înnourând cerul. În ziua aceea o ceață albă și deasă curgea ca o apă spre el și cât ai clipi din ochi, ceața l-a cuprins.
Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolțește iarba”. Cântul făcuse să încolțească dragostea în inima lui Șî Ming. Nu putea să uite cântecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase. A trecut vara, a venit toamna și după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă, dar Șî Ming n-a întâlnit nici urmă de fată.
De Anul Nou Șî Ming era tot singur și trist. Fiind bun din fire, de sărbători le-a spus tovarășilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească cărbunele. Tovarășii lui s-au învoit bucuroși.
În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Șî Ming și-a luat fluierul, s-a dus în colibă și a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simțit cum se deschide încet ușa colibei.
O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare, a intrat în colibă. Avea fața rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat și totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat.
Fata a zâmbit și, uitându-se în toate părțile, a spus cu blândețe:
— Sunt din satul Șan Iang și fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci țiao țe de Anul Nou?
Șî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâlbâie și n-a știut ce să răspundă.
Râzând, fata a spus:
— Cântă mai departe că-ți pregătesc eu țiao țe!
Și zicând aceasta, a început să frământe aluatul. Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul. Când își făcuse curaj s-o întrebe, fata l-a întrerupt:
— Hai cântă și să știi că viersul tău e minunat!
Băiatul a început să cânte și cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Așa a ținut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce țiao țe, și când acesta a poftit-o și pe ea, fata a zâmbit și a spus:
— E târziu, eu trebuie să plac. Să nu care cumva să vii să mă cauți acasă. Tata nu știe că am fost aici.
Apoi a deschis ușa și a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.
Au trecut sărbătorile și s-au întors cei doi tovarăși. Prima vorbă a lui Șî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Șan Iang. Cei doi au spus că în viața lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Șî Ming și-a văzut de treabă.
Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că ea nu vrea să se afle.
Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindește în pârâu își zicea:
„Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca și când aș vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?”
Privind cu tristețe bujorii roșii care înfloriseră lângă coliba lui își zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu știu nici măcar cum o cheamă. E ca și când aș căuta să prind vântul sau umbra!” Dar oricât își poruncea gândul lui era mereu la fată.
Așa a trecut primăvara și a venit vara. Într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântatul cu un an mai înainte, deodată s-a pornit o vijelie și o ploaie care a acoperit totul. Se înserase și băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întorcând capul, a rămas uimit văzând în spatele lui fata din seara de ajun. Aceasta i-a zis:
— Pe munte sunt șerpi veninoși. Am vorbit cu bunicul, așa că dormi noaptea asta la noi.
Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Și au plecat amândoi. Se întunecase de-a binelea și copacii păreau uriași. Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâția ani de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau. După o bucată de drum, a văzut niște luminițe. Când s-au apropiat a observat o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat călduros și i-a spus fetei:
— Pai Ni, du-te și pregătește ceva de mâncare pentru drumeț!
Și fata a plecat.
După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul a spus:
— Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl știu foarte bine și pe străbunicul tău.
Băiatul a rămas uimit că-l știa pe străbunicul său, care murise de mult, așa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani.
Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit un cântec. Era aceeași voce care-l fermecase și băiatul și-a dat seama că aceasta e fata. S-a bucurat nespus și dacă n-ar fi fost bătrânul ar fi fugit într-un suflet la ea.
Bătrânul a văzut cum stau lucrurile și, zâmbind a râde, i-a spus:
— Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultima vreme îmi vorbește mereu de tine. Într-adins am vrut să te aducă azi aici.
Cum a terminat de vorbit, a intrat și fata cu o tavă cu ceai și mâncare. A pus tava jos și s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat și la unul și la altul, apoi râzând le-a spus:
— N-am decât fata asta. Dacă vă plăceți, socotiți că eu v-am și dat binecuvântarea.
Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat și s-a dus în camera lui.
În noaptea aceea Șî Ming și Pai Ni s-au căsătorit.
A doua zi, Șî Ming și-a amintit de prima lor întâlnire și i-a zis fetei:
— De ce mi-ai spus că ești din satul Șan Iang?
Râzând, fata i-a răspuns:
— Nu te-am mințit deloc. Hai afară și ai să vezi că soarele e în fața muntelui.
Amândoi au ieșit afară și, într-adevăr, așa era.
Soarele răsărise în fața muntelui și aurea cu razele lui frunzele și crengile copacilor. Iarba și florile păreau și ele aurii. Tinerii au început să zburde și, peste puțin timp, pe munte s-a auzit cântecul lor minunat.
Erau așa de fericiți, încât nu au simțit cum a trecut o săptămână. Într-o zi , băiatul i-a spus fetei:
— Trebuie să mă duc acasă să le dau de știre tovarășilor mei, care or fi îngrijorați.
Fata i-a spus:
— N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?
— Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc, i-a răspuns băiatul.
Bucuroasă, fata i-a spus:
— În seara zilei de 15 vin să te iau.
Pai Ni a plecat și ea să-l conducă și amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a spus:
— Când te înapoiezi, să mă aștepți aici, de unde am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ți-am spus!
Și-au dat mâna și s-au despărțit. După puțin timp, băiatul a ajuns la colibă.
Aici, a povestit tot ce i s-a întâmplat tovarășilor săi. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineața zilei a treia, Șî Ming simțea că trebuie să plece să se întâlnească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme și le-a făgăduit tovarășilor săi să vină din când în când să-i vadă.
După ce a mâncat, a plecat și ajungând la locul întâlnirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era prea devreme. Șî Ming nu mai avea răbdare să aștepte și socotind că știe drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea și se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în fața unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuță. Drumul cel larg dispăruse. Atunci și-a zis că a greșit drumul cu toate că ținea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiținând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era așa de deasă, că a trebuit să facă multe ocolișuri. A trecut prin poienițe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu știu câți munți și câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus și pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga și-n dreapta și deodată a văzut o luminiță. A pornit într-un suflet spre ea și de ce mergea, de ce pădurea se rărea și luminița se vedea tot mai aproape. Într-o clipă băiatul a ajuns lângă ea.
A văzut atunci o colibă de piatră fără ușă, lângă care stătea un bătrân. Șî Ming l-a întrebat:
— Bătrâne, nu știi cumva unde-i casa lui Pai Ni?
— Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoști? Ne-am mutat aici.
Șî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:
— Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e și Pai Ni.
Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân și a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere și cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă și devenea mai întunecoasă de parcă se aflau într-o peșteră. La un timp a simțit și un miros greu și a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci și-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas, că bătrânul și-a pipăit fața și deodată s-a prefăcut într-un șarpe veninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii șarpelui aruncau scântei verzi și luminau totul în jur; alături de el mai erau doi șerpi negri. Șarpele cel mare a spus:
— Nici să nu-ți treacă prin cap c-ai să mai scapi!
Și Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mișcare. Șarpele cel mare le-a spus celor doi șerpi negri:
— Fugiți degrabă la gura peșterii, să nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo1 să ni-l răpească!
Iar aceștia au alunecat spre gura peșterii.
Șî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat-o pe Pai Ni și poate chiar în clipa aceea ea sta și-l aștepta.
Într-adevăr, Pai Ni îl aștepta la locul stabilit. A așteptat ce a așteptat și văzând că Șî Ming nu mai vine, îngrijorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc și a văzut tot ce se întâmpla în peșteră. Șarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Șî Ming care leșinase. Pai Ni a scrâșnit din dinți, fața i s-a albit și întinzând mâna spre copaci, aceștia s-au dat la o parte, dând la iveală drumul cel larg, apoi, într-o clipă a fost în fața bunicului spunându-i:
— Bunicule, dă-mi sabia fermecată!
Privind-o, bătrânul a spus:
— Ce-i cu tine, copilă?
Și mai furioasă, fata a răspuns:
— Bunicule, nu mai întreba nimic și dă-mi degrabă sabia! Șarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Șî Ming!
Speriat, bătrânul i-a răspuns:
— Copilă dragă, nu te duce. Șarpele cel veninos mai are două ajutoare și te vor răpune.
Fata era așa de încordată, că-i curgeau lacrimile:
— Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap.
Auzind acestea, bătrânul a oftat și i-a dat sabia.
Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peștera șerpilor. Era un întuneric de să-l tai cu cuțitul. Fata și-a tăiat părul cu sabia, și l-a aruncat în gura peșterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie și a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile și după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălțat. Prinși de foc, cei doi șerpi negri n-au mai apucat să fugă și s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Șarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge și a fugit spre gura peșterii, unde dând cu ochii de fată a început să scuipe venin. Apoi când a mișcat din coadă odată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata, curajoasă, s-a tras într-o parte, a sărit în spatele șarpelui și ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtul. Apoi s-a avântat în peșteră prin foc. Dar focul n-o ardea: ea era toată o apă de sudoare; doar fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau lumina ochilor. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Șî Ming. L-a scos din peșteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Fata-l privea și simțea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată a spus:
— Șî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine!
Dar orice ar fi spus, Șî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Șî Ming n-o mai vedea.
În vremea aceasta a ajuns la peșteră și bătrânul care i-a spus fetei:
— Ai omorât șarpele cel veninos și cu asta socotește că l-ai răzbunat pe Șî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ți-a stat în putință.
Fata a dat din cap și din gură a scuipat o biluță verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat:
— Copilă, aceasta e rădăcina vieții tale și nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poți fi ceea ce ești. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeți. Doar ai cunoscut gustul vântului și ploii, vrei să le simți din nou?
Fata nu și-a pierdut cumpătul iar la vorbele bătrânului a spus cu blândețe:
— Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieții mele!
Și zicând aceasta, fața ei s-a înnegrit, pielea s-a întărit, cele două mâini s-au prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt, și golaș, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi.
Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la față și s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Șî Ming nu știa ce se întâmplase cu el. Plângând, bătrânul a arătat spre arborele despuiat spunând:
— Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa ea și-a tăiat părul și ți-a dat rădăcina vieții ei, iar acum nu va mai putea să-și ia înfățișarea dinainte.
Nimeni nu poate să-și închipuie durerea lui Și Ming, tristețea lui. Lacrimile curgeau, durerea îi îneca glasul. A spus numai atât:
— Am să stau lângă ea toată viața, toată viața am să-i cânt cântecele muntelui.
Într-adevăr, Șî Ming nu s-a mai întors la tovarășii săi și de lângă arborele golaș de ginkgo se auzeau tot timpul cântece, răsuna viersul din fluier.
Povestea spune că Șî Ming s-a prefăcut în spirit, și, că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi și atunci, Pai Ni se va preface din nou în femeie mult mai frumoasă ca înainte.
repovestită de Eufrosina Dorobanțu
Povești nemuritoare nr. 23, Editura Ion Creangă, București, 1981
1. Ginkgo biloba, sau Arborele pagodelor este o specie de arbore dioic (pe un exemplar se găsesc doar flori masculine sau feminine, deci arborii sunt fie masculini fie feminini) unic în lume, fără părinți vii. Ginkgo biloba era răspândit, în toată emisfera nordică în Jurasic, dar în prezent arealul său natural este redus la o mică regiune din sud-estul Chinei. Este denumit popular „patru-bani”, „arborele templier japonez”, „caisa argintie”..