de Edmondo de Amicis
Ne întalniram cu toții, dupa cum ne vorbiseram, în sala teatrului „Victor Emanuel”, ca sa fim fața la împarțirea premiilor la elevii care urmeaza la școlile de seara.
Teatrul era tot așa de înțesat de lume ca în ziua de 14 martie; atat numai ca de asta data, cea mai mare parte a publicului o alcatuiau familiile de muncitori.
La parter era corul de elevi și eleve. Ei cantara un imn frumos, închinat soldaților morți în Crimeea. Publicul, entu-ziasmat, aplauda și ceru sa se repete. Îndata dupa aceea, premianții începura sa treaca pe dinaintea primarului, prefectului și a multor altor domni, care împarțeau: carți, livrete de case de economie, diplome și medalii.
Zarii într-un colț al salii, pe Zidarașul. El statea langa mama lui; ceva mai departe vazui pe directorul nostru și capul roșcat și zbarlit al profesorului meu de clasa a II-a.
Trecura mai întai elevii școlilor de desen, giuvaiergii, gravorii în lemn, litografii; trecura și tamplarii, și zidarii: venira în urma elevii școlii de comerț, apoi elevii școlilor de muzica; printre aceștia se aflau și cateva fete lucratoare îmbracate de sarbatoare; ele fura aplaudate cu entuziasm.
În sfarșit, veni randul școlilor elementare de seara, și aici începu sa fie și mai interesant.
Era, într-adevar, ceva frumos sa vezi trecand barbați în toata firea de diferite varste, de diferite meșteșuguri, îm-bracați în felurite chipuri. Treceau barbați cu parul carunt, copii de meșteșugari și tineri în floarea varstei. Copiii erau sprinteni și veseli; barbații, sfioși; iar publicul aplauda; și pe cei mari, și pe cei mici.
Lumea din sala nu radea ca la distribuția premiilor școlilor noastre; toate chipurile erau serioase, toți priveau cu bagare de seama.
Mulți din premianți aveau nevestele și copiii lor la parter. Unii dintre copii, recunoscand pe parinții lor pe scena, îi chemau pe nume, îi aratau cu degetul și radeau tare. Trecura țarani, hamali: aceștia erau de la școala „Buoncompagni”. Din școala „Cittadella” trecu un vopsitor de cizme, pe care tata îl cunoștea. Prefectul îi dete o diploma.
În urma lui vazui venind o namila de om, pe care mi se paru ca-l mai vazusem, într-adevar era tatal Zidarașului.
El capata premiul al doilea. Îmi adusei aminte, ca-l vazu-sem la el, în odaița din pod, cand statea langa patul copilului sau bolnav, și îmi îndreptai îndata privirile spre parter, ca sa caut pe micul meu camarad. Bietul baiat se uita la tatal sau plin de bucurie și ca sa-și ascunda emoția, facu botul de iepure.
Deodata izbucnira aplauze zgomotoase. Întorsei capul spre scena și vazui pe un mic coșar spalat la fața și îmbracat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea ținandu-l de mana. Dupa el veni: un bucatar, un maturator municipal; acesta capata o medalie.
Eram înduioșat, simțeam în mine un fel de respect pentru acești oameni, gandindu-ma la munca grea ce-și impusesera ca sa poata caștiga premiile. Cata munca peste munca lor! Cate ceasuri furate somnului, acelui somn de care au așa de mare nevoie. Ce povara, ei, sarmanii, mai toți casatoriți, cu grija casei și a copiilor, sa-și mai framante mintea neobișnuita cu învațatura! Și ce greu trebuie sa le fie desenul și scrierea cu mainile lor groase și înțepenite în munci grele!
Printre ei se afla și un baiat de lacatuș, care, fu nevoit sa-și sumeata manecile chiar acolo pe scena, ca sa-și poata lua premiul. Unii începura sa rada, dar rasul lor fu îndata acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet batran pleșuv și cu barba alba. Trecura soldați de artilerie; aceștia veneau la cursurile de seara de la școala noastra. Trecura și vameși, gardiști din aceia care ne pazesc școlile și apoi, elevii șco-lilor de coruri începura, iarași, sa cante imnul soldaților cazuți în Crimeea, și-l cantara de aceasta data cu așa mult foc, pornit din fundul inimii, încat lumea nici ca mai cuteza sa bata din palme, atat era de emoționata. Toți ieșiram din teatru încet și fara zgomot.
Mulțimea se raspandi într-o clipa pe strazi. Micul coșar statea langa ușa teatrului cu o carte legata în roșu la subțioara. Mai mulți domni îl înconjurasera și-i vorbeau cu blandețe. Toți își luau ziua buna unii de la alții, strigandu-se pe nume dintr-o parte a strazii la cealalta. Era un amestec de: meșteșugari, muncitori, baieți, gardiști, profesori. Profesorul meu de clasa a II-a ieși din teatru cu doi soldați tunari.
Vedeai nevestele meșteșugarilor cu copii în brațe. Aceștia țineau în manușițe premiul tatalui lor și-l aratau cu fala trecatorilor.