Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:
– De unde eşti, măi creştine?
– Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
– Din care sat de la voi?
– Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
– Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
– Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
– Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
– Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă! aista-i chiar Păcală.
– Dar cum te cheamă pe tine?
– Iaca! ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
– Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
– Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
– Dar ce bucate se fac acolo la voi?
– Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
– Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
– D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
– Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
– Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
– Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
– Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
– Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
– De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
– Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
– Bre! Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
– Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
– Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
– Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
– Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
– Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
– U! hu! este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
– Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
– Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
– Bre! proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
– Dar cum? zise Păcală.
– Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
– I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
– Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
– Ei, cum?
– Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
– Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
– Mă! da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
– Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
– Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
– Avem.
– Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.