Pe drumuri de munte - Povesti Pentru Copii

de Calistrat Hogas

Pe drumuri de munte
I. Amintiri dintr-o calatorie

SPRE MÂNĂSTIRI

Orice calatorie, afara de cea pe jos, e dupa mine o calatorie pe picioare straine; a avea la îndemana cupeaua unui tren, roatele unei trasuri sau picioarele unui cal înseamna a merge șezand și a vedea numai ceea ce ți se da, nu însa și tot ce ai voi. Iata pentru ce eu și tanarul meu tovaraș de calatorie ne hotararam a merge pe jos peste munți și în ragaz, de la Piatra pan la Dorna, lasand la o parte drumul mare.
În ziua de șase iulie eram gata; cu alte cuvinte, aveam toate trebuincioasele de drum așezate în o boccea de forma unei raniți soldațești, legate la spate prin ajutorul unor curele ce se încrucișau pe pieptul nostru: la șoldul stang cate un revolver, în dreapta cate un baston sanatos, și la picioare opinci de piele roșie, legate cu șferi negre de lana de capra, care ne înfașurau în spirala pulpa pana la genunchi peste un colțun negru de lana vrastat cu roș. O palarie neagra și mare putea, la nevoie, sa ma apere și de ploaie și de soare. Tovarașul meu, în loc de palarie, avea pe cap un chipiu de uniforma, iar drept strai mai gros de lana era îmbracat cu o vengherca de doc alb.

În revarsatul zorilor plecaram. Deocamdata trebuia sa mergem la Almaș. Fiind însa mai dinainte hotarat între noi de a ne feri de drumul mare, nu cunoșteam o poteca sau un drum mai scurt pentru ținta noastra. Ajunsesem la bariera. Nici un suflet de om nu era înca deștept; numai cațiva caini, prea harnici poate, își faceau datoria batand la noi, sau -mai bine zis — la neobișnuita noastra îmbracaminte de drum.
Vengherca — tunica.
Oricum însa, eu gaseam de vina pe tovarașul meu, care avuse ciudata idee de a marita straiele de sublocotenent cu opincile, bastonul și bocceaua din spate; și ma sileam a-l face sa priceapa ca numai pentru dansul faceau cainii atata galagie. Apucaram la stanga pe prundul Cuejdiului înspre Darmanești, fara sa știm daca am apucat bine sau rau. Norocul însa ține cu drumețul: la cațiva pași, pe prispa unei case albe, gospodarul și gospodina dormeau sub o plapuma, lipiți unul de altul pentru a putea sa înfrunte, dupa socotința mea, racoarea dimineții; caci, deși în iulie, dimineața din ziua de șase era totuși destul de rece; ei dormeau duși și se leganau poate în visuri fericite; noi însa, și mai cu seama eu, fara respect pentru toate aceste nimicuri și fara nici o ceremonie, ma apropiai de danșii, ridicai cu bațul plapuma de pe nasul gospodarului, care dormea la margine, îl împinsei puțin, îl trezii și, fara a-i da buna dimineața cel puțin, îl întrebai scurt despre drumul la Almaș. Foarte rar se întampla cuiva sa vada o figura mai elocventa decat acea a omului meu; un psiholog ar fi scris volume întregi, eu însa cred de ajuns a spune ca e — psihologicește vorbind — de mare interes înfațișarea unei figuri ce trece de la adanca liniște a unui somn fara de grija la izbitoarea întiparire a unei surprinderi. Ceea ce s-a petrecut atunci în sufletul lui a fost, desigur, mai iute decat fulgerul; destul ca, cu niște ochi de doua ori mai mari decat cei ce poate-i avea de obicei, cu o fața lunga și speriata și neputandu-se lamuri de unde și cum rasarisem noi așa ca din pamant, se uita la noi, masurandu-ne cu privirea-i zapacita, de sus pana jos și îndesandu-se tot mai tare spre perete, ca și cum ar fi voit sa scape de o vedenie suparatoare. Biata femeie, stramtorata astfel și buimaca de somn, începu a se întoarce sub ogheal și a îngaima vorbe neînțelese, care nu puteau fi decat niște puternice protestari conjugale… Pentru a sfarși mai iute cu toate acestea, îl întrebai înca o data pe gospodar despre drumul la Almaș.
— Pe aici, ne raspunse el în cele din urma, aratandu-ne spre deal; și spre acolo apucaram și noi.

Desigur ca speriatul nostru cicerone ne va fi urmat multa vreme cu privirea. Noi însa nu ne mai uitaram îndarat, ci ne urmaram drumul pe prundiș, sarind ca niște capre peste bolovani, cursuri de apa, balți și gloduri. Dimineața era mareața și ne vestea o adevarata zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adanc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuisera și cel mult daca îndrazneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din cand în cand, valurile de lumina trandafirie, cu care zorile inundau rasaritul departat. Nici un vant nu mișca aerul, și graul, în lanurile de aur, statea tot atat de neclintit ca și firul de iarba din fanețele înflorite. Roua avea înfațișarea unor margaritare ce nu așteptau decat o raza de soare spre a se schimba în stralucitoare diamante. Umezeala și racoarea dimineții dadeau întregii firi o nespusa fragezime. Totul începuse a se deștepta sub întaile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tacere, de un fel de înmarmurire solemna: și firea întreaga parea ca se afla în o religioasa așteptare. La rasarit se ivea geana de aur și de purpura a unui soare tanar, care într-o clipa șterse într-o nemasurata departare umbra de pe fruntea munților neguroși. Noi ne urmaram drumul cu sufletul stapanit de mareția priveliștii, iar rarii drumeți ce întalneam, și pe care-i lasam în urma, dupa ce ne doreau cale buna, se uitau lung și mirați dupa noi.

Spre a merge la Almaș pe drumul mare, ar fi trebuit sa suim Dealul Balaurului, ce se ridica dincolo de Darmanești. Lucrul acesta însa nestand în planul nostru, de la o vreme cotiram de la Darmanești, la stanga, spre Garcina, pentru a taia peste dealuri, pe drumul de picior. Drumul acesta ne duse spre Garcina pana la biserica din sat, de unde trebuia sa ne îndreptam catre Almaș: în drum ne întalniram cu preotul locului, care mergea cu un țaran la un ogor din apropiere. Pe preot îl cunoșteam și-l întrebai de drumul ce trebuia sa apucam, ca sa ieșim la Almaș. Dupa ce capataram lamuririle trebuincioase, plecaram înainte. În urma tocmai, am aflat ca țaranul ce însoțea pe preot era ajutorul de primar al comunei Garcina și ca, vazandu-ne așa de neobișnuit îmbracați, își aduse aminte ca în cercul comunei lui are și îndatoriri polițienești. Astfel, dupa ce ne departaram puțin, se întoarse catre preot și-l întreba daca ne cunoaște. Preotul, care înțelese banuielile ajutorului de primar și care voia sa glumeasca puțin, îi raspunse ca habar nu are de cine suntem și ca nici nu ne-a mai vazut vreodata pe meleagurile acelea. Ajutorul, de cuvant și totdeauna cu priveghere pentru siguranța publica, cauta sa afle tot de la preot daca aveam pașapoarte în regula. Acesta dete din umeri și-i raspunse foarte serios și cam îngrijit:
— Știu eu? Poate ca sunt niște scapați de la vreun arest; ar fi bine sa cauți a te încredința și cu atat mai mult, cu cat aveți, mi se pare, la primarie niște porunci în aceasta privința.
— Ca bine zici, parinte! Și nici una, nici doua, se întoarse din drum, apucand spre primarie, cu gand de a trimite cațiva vatajei în urma noastra, ca sa ne prinda și sa ne duca la comuna. Preotul, vazand ca gluma se îngroașa, îl lasa sa mearga puțin, apoi începu a rade cu hohot și-l chema înapoi, spunandu-i cine suntem.

— Sa ma bata Dumnezeu, parinte, zise ajutorul de primar, ca, de nu-mi spuneai sfinția-ta sau de-i întalneam singur, îi legam burduf și-i duceam la comuna, ca sa le cercetez pașapoartele. Cine dracu i-a îndemnat sa se îmbrace ca niște marchidani și sa cutreiere satele? Vazut-ai pe cel mai tanar? Tuns, cu chipiu de uniforma, cu opinci și cu bocceaua în spate, parca era un dezertor. La Garcina i-ai scapat sfinția-ta; da nu știu cine are sa-i scape la alte comuni.
Și țaranul avea dreptate: cel întai nespalat avea tot dreptul sa ne întrebe de pașapoarte sau cel puțin de biletele de identitate.
Marchidan — negustor ambulant de marunțișuri.
În timpul acesta noi ne urmam drumul liniștiți, taind de-a lungul Garcina, un sat și de munte, și de camp; de munte, fiindca nu se mai sfarșește, de camp, fiindca sunt casele foarte dese. Strabaturam deci satul acesta sau, mai bine zis, aceasta nesfarșita strada de case țaranești, prin care cineva merge aproape doua ceasuri cu credința, de la o vreme, ca celalalt capat trebuie sa fie pe lumea cealalta. În adevar, pana ce sa ajungem la jitaria despre miazanoapte, sudoarea ne înmuiase trupurile și ciuda ne cuprinsese sufletele. Baltoacele verzii, miasmatice și adanci, care împanau drumul în lung și în lat, ne sileau la sarituri gimnastice și de preciziune peste golurile destul de mari dintre bolovanii puși în rand pe marginea acestor baltoace. Nenorocit piciorul greoi sau neghibaci, care n-ar fi avut în el ceva din firea caprelor! O baie de glod, pana la genunchi, ar fi fost neînlaturata. Noi însa, din fericire, eram deprinși cu aceste punți de un alt soi și le trecuram pe toate fara greș.
Ieșiți afara din sat, rasuflaram în sfarșit și ne urmaram drumul spre Almaș pe poteca de picior, ce taie dealurile de-a curmezișul între rasarit și miazanoapte. La dreapta se întinde un șir de coline cu povarnișuri dulci și acoperite cu samanaturi, fanețe și ciritei ; la stanga colinele se schimba în dealuri, și, mai departe, între apus și miazanoapte, dealurile devin munți, al caror lanț umple întregul cerc al vederii din partea aceea. Dupa un mers grabnic de doua ceasuri și mai bine, ieșiram pe creasta unui deal lutos și sfaramat, care se ridica la o mica înalțime deasupra Almașului. Scoboraram în sat, trecand paraul cu același nume, și merseram la micul schit de calugarițe, care se afla din sus de curtea boiereasca.

Starița schitului era ruda cu tovarașul meu de drum și, prin urmare, de la sine se înțelege ca furam cu deosebita cinste primiți. E foarte atingator lucru sa vezi cu cata bunavoința și cu cate jertfe chiar se îndeplinesc datoriile ospitalitații în aceste schituri locuite de cateva femei sarmane. Poate ca adevaratele învațaturi evanghelice au și ele cuvantul lor, în aceste locuri, cel puțin. Furam deci cu mare dragoste ospatați și gazduiți pana a doua zi.
De la Almaș, trebuia sa mergem la Horaița, dar, fiindca nu cunoșteam drumul, furam nevoiți a cere la starița schitului pe cineva care sa ne calauzeasca. Acesta fu lucrul cel mai ușor, de vreme ce maica Filofteia se parea ca nu are în manastire alta însarcinare decat pe acea de calauza. Ne gatiram și plecaram. Calauza mergea înainte și noi dupa ea. Și acum mi se pare ca vad aievea pe maica Filofteia: era o femeie de statura mijlocie, mireana la trup și numai la cap calugarița. Poate ca acesta era portul ei de drum, noi ne daduram însa cu socoteala ca ea ar fi trebuit sa nu-și puna niciodata alta îmbracaminte… Avea maica Filofteia niște ochi caprii și mari, care te taiau în suflet cu ascuțișul privirii lor și care, deși trecuți în varsta, ardeau totuși de focul unei tinereți mistuite de vapaia unor patimi înadușite. Gura ei cam mare și buzele ei, deși vestejite, dar totuși destul de carnoase, faceau sa te gandești fara voie la pacatoasa biblica care ar fi aruncat peste umerii desfraului sau haina cuvioasa a mironosițelor. Chiar fața ei boțita sporea înfațișarea ațațatoare a întregului și te facea sa ți-o închipui cu douazeci de ani în urma… De sub comanac, îi ieșea pe tample, în semicercuri, parul ei carunt, dar așezat totuși și pieptanat cu multa îngrijire. Ce pacat ca nu era negru acest par!…
Ea era tacuta, noi tacuți; ea gandindu-se la cine știe ce, eu cu capul plin de socoteli lumești, ne urmam drumul pe paraul Almașului la deal. Caldura miezului de iulie era covarșitoare și ar fi fost cu neputința de înfruntat, daca umbra padurilor n-ar fi stamparat-o puțin. Din cand în cand, ne opream la umbra spre a ne odihni: calauza noastra însa ne gasea prea bicisnici, și avea dreptate; daca cineva ar fi avut fantezia sa se uite la picioarele ei, care, fara sa roșeasca catuși de puțin, se iveau, pana mai sus de glezne, de sub fusta ei scurta de cit, și, mai mult înca, daca s-ar fi urcat cu închipuirea ceva mai sus, ar fi gasit, în loc de picioare, niște fuse de oțel, care, lipsite de rotunjimea plina a tinereții și fara caracter pamantesc, puteau sa se miște în mod mecanic fara sfarșit. Aceasta femeie zbura, nu mergea. Ș-apoi maica Filofteia avea credința deplina a darului sau… Pe drumul ce țineam noi, se întamplase, cu cateva zile mai înainte, niște pradaciuni sau, mai bine zis, niște potlogarii. Luase, de pilda, un oarecine îmbracat într-un suman rupt traista cu faina din spatele unui gușat, îi daduse cațiva pumni și se mistuise în padure; sau întalnise un altul pe o proasta, îi luase legatura cu fasole și se facuse iarași nevazut. De aceste neajunsuri se temea maica Filofteia sa nu ni se întample și noua, și se hotarî, deci, sa faca pentru noi o rugaciune de drum, spre a ne ajuta Cel-de-Sus ca sa ajungem teferi și netulburați de nime la ținta calatoriei noastre. Își scoase, prin urmare, mataniile din san și, ca și cum ar fi vorbit cu sine însași, începu a șopti o rugaciune, însoțind acest monolog intim cu niște cruci mari, îndesate și cu evlavie însemnate pe toate cele patru puncte cardinale ale persoanei sale. Din cand în cand, facea și cate o matanie spre rasarit, lipindu-și cu sfințenie fruntea de pamant. În timpul acesta, noi ne urmam drumul sarind peste paraiele ce ne taiau mersul sau trecand pe sub giganticii brazi rasturnați de vijelie ori de moarte naturala și care, rezemați cu varfurile lor pe înalțimea brazilor dimpotriva, alcatuiau, pe deasupra capetelor noastre, niște uriașe punți aeriene, aruncate de însuși Dumnezeu pentru salbaticii și sperioșii locuitori ai padurilor neumblate.

Catre asfințit, sosiram la Horaița, unde furam primiți cu oarecare raceala de catre egumenul manastirii, care statea în cerdac la aer curat.
Din întrebarile și raspunsurile obișnuite despre sanatate, ne puturam lamuri ca sfinția-sa suferea de un gutunar și ca, prin urmare, întreaga sa veselie sufleteasca înghețase sub aceasta raceala din parțile înalte ale persoanei sale; totuși ni se porunci un borș cu chitici și un pui de mamaliga, nimicuri care toate se mistuira iute sub flamandele noastre linguri și furculiți… Ce voiți? devenisem la drum mai mancacioși decat evanghelistul Ion; atata numai ca parintele egumen nu știa ca pofta de mancare e o virtute cu totul biblica și ca, mai la urma, e foarte îndoielnic lucru sa se fi saturat cinci mii de oameni cu cinci paini și doi pești, ba înca sa mai fi ramas și douasprezece coșuri de farmaturi!… Bine sau rau, astampararam carceii de foame ai stomacului nostru și merseram apoi în biserica, spre a vedea mai de aproape aceasta zidire, pe care o cunoșteam numai din nume. Pe din afara nu e decat un masiv de piatra varuit cu galben, în care nu se vede nici o idee arhitectonica: deasupra, o ceata de turnuri ce nu se înțeleg între ele, își dau branci și se îndeasa unele în altele, spre a nu cadea, pare ca, jos de pe masivul de sub picioarele lor. Pe dinlauntru, zidurile sunt stropite cu albastru și galben, iar pictura e puțina și proasta; toți sfinții și toate sfintele, cu Iisus Hristos în frunte, sunt ieșiți de sub penelul aceluiași iconar rus care a zugravit mai toate vechile noastre biserici.
În aceste locuri, oriîncotro te întorci, te împresoara singuratatea, la hotarele careia viața se pare ca expira. Omul împrumuta aici mutismul de la arborii în mijlocul carora traiește, așa încat cele mai guralive ființe din aceste locuri sunt numai lastunii, care zboara în stoluri negre înainte de apusul soarelui și se învartesc țipand în jurul turnurilor albe și neclintite ale bisericii.
Nu departe de Horaița, pe un munte despre miazazi, se afla Horaița Mica sau Horaicioara: schitul acesta e un adevarat cuib de vultur aninat în crapatura unei stanci aeriene. El sta mai totdeauna ascuns între nori și, numai cand aceștia se desfac, schitul se zarește albind dintre bradișul negru.

În zori, a doua zi, apucaram drumul Varaticului. Calauzul nostru, un baietan ca de cincisprezece ani, nu știa decat pe cel mai lung și mai rau; pe acela deci apucaram și noi. Cat merseram prin umbra, drumul fu placut. Fagi și paltini cat lumea de batrani, cu trunchiuri albe și goale, își împreunau sus de tot frunzișurile lor și alcatuiau deasupra capetelor noastre o bolta de umbra și verdeața. Singurul glas al locurilor acestora e numai glasul vantului, care se taie, suspinand, pare ca dureros, în frunza ascuțita a bradului; și glasul acesta are un farmec nespus…
Toți cați trecusera pe aici, calatori poate ca și mine, își zgariasera numele lor în scoarța neteda a fagilor. Cu drept sau fara drept, gaseam vinovați, în gandul meu, pe toți acești zgarietori de copaci, care avusera deșertaciunea vrednica de ras de a-și eterniza numele în pustiu; și cu atat mai mult îi gaseam vinovați, cu cat mi se parea mie ca urma omului în aceste locuri rapea ceva din mareția singuratații și se amesteca jignitor în sublimul întregului.
Peste puțin, scapataram de la umbra și ieșiram într-un luminiș de seminceri. Ne aflam în parchetele de pe Cracaul-Negru. Din departare, prin aerul sec, ajungea pana la noi glasul omului și al toporului. Din cand în cand, o trasnitura colosala umplea vaile munților: erau fagii, paltinii sau brazii amețitor de înalți, care, în caderea lor prapastioasa, sfaramau și doborau tot în calea lor. Ziua era la amiaza și un aer înflacarat ne înconjura din toate parțile. Soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; cu toate acestea noi ne urmam drumul pe hogașul sapat de butuci în coasta muntelui și, numai cat în rastimpuri, eram siliți a ocoli, prin smiduri , baltoacele glodoase și verzii ce ne taiau drumul. Eram atat de grabiți sa poposim undeva la umbra, încat nici nu mai bagam în seama pe un întreg popor de broscoi cu ochi holbați și verzi, care — ieșiți pe jumatate din umedele și glodoasele lor locuințe — ne salutau oracaind și apoi dispareau iute la apropierea noastra.
Dupa ce ne opriram puțin la o coliba parasita, cumpaniram în valea Cracaului. Ajunși la acest parau limpede ca o picatura de roua, ne stampararam setea și începuram iarași a urca, de-a curmezișul, un șir de coline lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacani și arini. De pe cea din urma colina ce se înalța deasupra Varaticului, o întinsa priveliște se deschise ochilor noștri: sub noi, Valea-Saca se rasfața cu casele ei albe și curate între doua dealuri acoperite cu gradini, fanețe și semanaturi. Mai departe, între rasarit și miazazi, Balțateștii, cu marețele-i gradini și așezamintele sale de bai, pareau ca vor sa se ascunda dupa nesfarșitele șiruri de plopi înalți de mesteacani blonzi și de brazi posomorați; cu toate acestea, o raza de soare, cazuta din cer peste acest cuib de zana pierdut între îndoiturile verzi ale dealurilor, rasfrangea pana la noi lumina stralucitoare de pe placile metalice cu care e acoperit. În fața, orizontul era închis de cele din urma ramuri ale rapoșilor munți de marna cenușie ai Neamțului, care se întindeau ca o fașie de fum plumburiu pe zarea cerului departat… La picioarele lor, orașul alb cu paraul sau limpede scanteia sub lumina soarelui. Alaturea, în umbra departarii, statea nemișcata și ganditoare pare ca vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan, martora nepieritoare a gloriei noastre trecute. Staturam deci la umbra unui mesteacan, spre a ne odihni și a ne satura ochii și sufletul de aceasta mareața priveliște și, cand soarele aproape scapatase dupa Ciungi, intraram în Varatic.

DE LA VĂRATIC LA SĂCU

Cine nu cunoaște aceasta manastire de calugarițe și care calator nu are de spus un cuvant pentru ea?
Era pe timpul bailor, și în tot anul o mulțime de oaspeți, din toate parțile Moldovei mai cu seama, își petrec aici lunile de vara; prin urmare, nu ne miraram deloc cand vazuram, pe drumul manastirii, încrucișandu-se moda lumeasca cu uniforma bisericeasca: rochia cu rasa, comanacul cu palaria, mana goala cu manușa, mataniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpa cu îndraznețul calcai Louis Quinze, negrul posomorat cu toate culorile din lume, gaitanul cu dantelele, smerenia cu îndrazneala și, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fara ascunsuri!!… Și multe înca aș mai fi vazut, daca foamea nu mi-ar fi dat pinteni și nu m-ar fi silit sa sui scarile lustruite ale arhondaricului. O veche mironosița a lui Hristos statea jos la capatul de sus al scarilor și își odihnea, dormitand, imensitatea greoaie a trupului sau…
Cand furam aproape de ea, își ridica spre noi, cu o lene aristocratica, privirile-i spalacite și verzii…
— Blagoslovește, maicuța, zisei eu, închinandu-ma dupa cuviința.
— Domnul! raspunse ea alene și traganat, întinzandu-mi spre sarutare dosul alb și grasuliu al dreptei sale, cu matanii cu tot.
Sarutai cu o prefacuta evlavie aceasta dreapta care, daca nu mirosea tocmai a smirna și a tamaie, apoi mirosea cel puțin a un parfum obișnuit pe vremuri, care-mi patrunse pana-n creieri; totuși actul acesta de smerenie ne sluji drept pașaport pentru arhondaric, unde ni se dadu casa și masa.
Staturam doua zile în Varatic. Cu aceasta împrejurare ma putui încredința ca oaspeții obișnuiți ai manastirii aveau cuvant sa petreaca aicea cate o luna sau doua. În adevar, aerul, apa, preumblarile, societatea chiar sunt atatea lucruri care îndeamna pe mulți a ieși din vartejul orașelor mari și a cauta odihna sufleteasca în aceste locuri însuflețite de o viața mai dulce și mai tihnita.
Toaca, cu glasul sau cicalitor și subțire, clopotul, cu vocea sa grava, rara și sonora, sunt capii de familie ai acestui furnicar de ființe negre, care foiesc repede în toate parțile, fara zgomot, cu papucii lor de talpa și cu mataniile în maini. Dupa glasul lor se reguleaza toate îndeletnicirile vazute și nevazute ale comunitații. E totuși foarte greu pentru un strain sa patrunda în toate amanunțimile vieții calugarești. Un calator nu poate vedea, mai întotdeauna, decat numai coaja monahismului. Astfel, daca ieși dimineața în medeanul din fața manastirii, unde se vinde și se cumpara, daca strabați ziua cararile și drumurile ce se încrucișeaza și se taie în toate parțile, daca mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, daca te duci pe la cunoștințe ziua sau seara, nu vei putea întalni decat figuri paragrafisite, gheburi, zbarcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinți falși, guri înfundate, barbi ascuțite, peri albi și… fațarnica smerenie. Cu toate acestea, daca te întampli înlauntrul manastirii, cand se face slujba în paraclisul de langa arhondaric, și daca îți arunci ochii în sus spre negreața ce umple cerdacul din fața, în tihna și în ragaz poți revedui cu privirea toate acele chipuri femeiești, care în zadar se par ca cearca a se ascunde sub negrele lor camilafce.
Un fel de mila și de durere te cuprinde fara voie cand vezi atata tinerețe, atata vigoare și atata frumusețe chiar înmormantate sub mohorata îmbracaminte sacramentala; și tot atunci și tot fara voie, îți pui singur o mulțime de întrebari, la care ortodoxia monahala n-ar putea raspunde decat strangand din umere.
E oare cu putința, ma întrebam eu, ca noaptea, care înfașura trupul acestor ființe, sa înfașure și inima lor? Acei ochi, porunciți a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, cateodata, și pamantul? Cuvantul scris în carte e oare destul de puternic, ca sa ștearga cuvantul scris de natura în inima lor? E cu putința ca rabinii bisericii noastre sa fi putut porunci sangelui sa circule mai încet, inimii sa bata mai rar, și naturii sa ceara mai puțin? De cand oare s-a ridicat la puterea de dogma grosolana eroare ca carnea poate sa muște gura ce o sfașie?… Ș-apoi, munții Varaticului sunt așa de înalți, padurile atat de umbroase, vaile atat de tainuite și de adanci, raurile atat de limpezi, fanețele atat de dese, de înalte și de înflorite, aerul atat de îmbalsamat, încat sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie și ochiul calatorului se oprește visator cand pe o frunza de mesteacan tremuratoare, cand pe potirul rumen al unei flori ce se leagana molatic sub mangaierea dulce a vantului, cand pe unda care, vesela ca a izbutit sa se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o gluma și-și urmeaza drumul înainte, scaldandu-se în raze de soare. Și, în sanul acestei naturi atat de prietenoase, care-ți varsa în suflet melancolia și visurile, și în inima beția unui nesfarșit amor, ce vroiți sa faca omul și mai cu seama femeia? A cere acestei din urma sa ramana logodnica veșnic credincioasa a unui mire, care de doua mii de ani s-a înalțat la cer, e, desigur, o erezie vrednica de cel mai îndreptațit autodafe .
De altmintrelea, Varaticul nu înfațișeaza nici o însemnatate istorica și mai nici o tradiție nu se leaga de dansul. Raposata maica Evghenia Negri a dat la lumina istoricul acestei manastiri, cuvant pentru care nu simțim de nevoie sa-l mai facem și noi.
În dimineața zilei a treia, ne îndrumaram catre Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurta și cea mai îndemanoasa.
Dascalul Alecu din Varatic era calauzul nostru. Fiindca trecem peste Ciungi, nu e rau sa amintim ca micul podiș, ce se deschide pe varful lor, pune la îndemana locuitorilor din vale una din cele mai obișnuite și mai desfatatoare plimbari. S-ar zice ca natura a întiparit aicea o dulce și primavaratica sarutare pe sanul munților iernatici și ca, sub aceasta sarutare de nesfarșit amor, au rasarit, ca prin farmec, milioanele de flori stralucitoare, ce acopar întinderile ondulate și dulci; ca sub ea s-a nascut acea lina și racoroasa adiere, ce veșnic suspina în acest loc, și ca palcurile de mesteacani, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu sunt semanate ici și colea decat spre a chema pe drumețul obosit sa guste, pe un așternut de flori, o clipa de visuri și de negraita fericire. Ș-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul șuierator și pe cosașul ragușit, locuitori nevazuți ai miriștii uscate, cantandu-și eternul lor cantec sub miezul zilei înflacarat, cine n-a ascultat aicea pe gaița galcevitoare certandu-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul sa se îmbete de cel mai dulce și mai dumnezeiesc concert, pe care cantareții naturii îl executa pe niște note necunoscute înca din scara muzicii omenești. Aici e, fara îndoiala, paradisul pamantesc al vremurilor noastre și… nici un înger cu sabie de foc nu strajuiește la porțile lui… Adam și Eva pot intra și, dupa voie, pot ieși fara teama de strașnicia poruncilor dumnezeiești…
Cu cat înaintam pe drumul Sihlei, cu atat natura devenea mai aspra; ai fi zis ca ea-și încrunta privirea și ca mustra pe drumețul prea cutezator care îndraznește sa calce peste hotarele pustiului și sa tulbure, cu zgomotul pașilor sau al respirarii sale, adanca liniște a singuratații. Pe nesimțite, pajiștea înflorita facu loc unui așternut de foi uscate, care trosneau sub pașii noștri; mesteacanul ne parasise și bradul sau fagul, cu frunți despoiete de batranețe sau de vanturile care veșnic sufla în parțile de sus ale aerului, spintecau vazduhul și se zugraveau fantastic și trist pe albastrul adanc al cerului. Pe alocurea, poteca se stramta așa de tare, încat de-abia puteai strabate cu sufletul prin desișul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcatuia, de o parte și de alta, doi pereți nestrabatuți. „Aici, îmi ziceam eu, trebuie sa fi aruncat feciorul de împarat peria sfintei Vineri, din care, fara îndoiala, a rasarit aceasta padure, spre a taia calea zmeoaicei care-l urmarea.” Noi înșine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce strabateam, devenisem tacuți și ganditori. Cat despre mine unul, gandul meu plecase pe un povarniș fantastic: poate ca Aeneas, mergand pe calea iadului, tot astfel de locuri strabatuse. Cateodata, chiar ma așteptam sa întalnesc în cale-mi vreo mare poarta neagra, pe care sa citesc cu înșiși ochii mei celebrul:
„Per me si va nella citta dolente.” 1
Cu cata parere de rau însa nu ma trezii eu din aceasta fantezie clasica, apropiindu-ma de Sihla!… Și totuși cu cata mulțumire nu salutaram noi întaia raza de lumina, pe care o întalniram în stramta ei poiana!
Niciodata n-am gustat cu mai mare deliciu și niciodata n-am cautat sa sorb cu mai multa lacomie, prin toți porii ființei mele, lumina și caldura binefacatoare a cerului.
Sosisem, prin urmare, la Sihla, adica la acel loc pierdut în creierii munților, în care numai vulturul cu zbor îndrazneț mai strabate, din cand în cand, pe caile fara de urma ale aerului. Pana atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ținea mai mult de domeniul poveștilor. Cunoșteam locul acesta numai din spusele unora și ale altora; și acele spuse atata se încrucișau și manau lucrul peste marginile firești, încat totdeauna, cand ma gandeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului, ital.).
la Sihla, mi-o înfațișam sub forme și proporții fantastice. Astfel, nu-mi ieșea din minte acel schivnic batran ca brazii padurilor neprihanite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zamislit de vreo ursoaica în unire cu suflarea binecuvantata a vreunui vant de primavara; îl vedeam mergand și încurcandu-se în alba și lunga lui barba neatinsa înca de vreun pieptene; îl vedeam iarași împarțindu-și, cu buna învoiala, același rug de zmeura cu urșii, sau dand țapilor salbatici, care-l luau poate drept stramoș al lor, cu însași mana sa, cei întai muguri care plesneau sub calda suflare a primaverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoreta a locurilor acestora, se înfațișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viața bantuita de aceleași nenorociri; tot ca și aceea, sf. Teodora se lepadase, poate, de placerile îmbatatoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urma, cu crapatura umeda a unei stanci în locul palatelor aurite unde luxul și desfraul domneau cu rasfațare; ca și ea, sf. Teodora își scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieți și, tot ca și dansa, lasase celui dintai vant grija de a spulbera și a duce departe amintirea unui trai zvanturat. Apoi floarea etern nevestejita și albastra ca seninul cerului, la radacina careia domnea veșnica primavara, în timp ce munții dimprejur crișcau sub iernatica suflare a crivațului, era darul ceresc, darul de mangaiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfanta, închinase cerului sufletul sau și nu-i ceruse în schimb decat o floare… Pana în cele din urma, sfanta ramasese tot femeie! Cerul o ascultase și facuse sa rasara pe o așchie de stanca, într-un strop de țarana, nemuritoarea și minunata floare, care trebuia sa fie icoana virtuții statornice și nepatate a sf. Teodora. Apa pamantului nelegiuit îi ardea maruntaiele și, prin urmare, ea nu-și alina setea decat cu apa cazuta din cer; pentru aceea își sapase, sau -mai bine zis — își zgariase ea în o stanca, cu înseși unghiile sale, o mica cisterna pe care nourii vazduhului erau porunciți s-o țina veșnic plina. Caprele salbatice nu știau locul acestei fantani și, de l-ar fi știut chiar, n-ar fi putut ajunge pana la el.
Am cautat deci sa rup haina fantastica, cu care Sihla era îmbracata în închipuirea mea, și pentru aceasta trebui sa fac eu însumi, cu evlavie, o calatorie la locurile sfinte…
Daca Sihla nu pașește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singuratate și salbatacie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aș putea hotarî soiul feluritelor întipariri ce-mi lasara în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdata, ca am pașit pe lumea cealalta… atat de singura și de pierduta în creierii munților e salbatica Sihla!
De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mana, stau munții cu piscuri înalte, peste care bradișul negru se întinde ca o imensa haina de doliu. Nici o pasare nu-și îndreapta zborul sau ratacitor peste salbatacia și tacerea de mormant a locurilor acestora, unde iarba stearpa e fara de samanța și unde numai brusturul de munte, cu floarea galbena și lata cat podul palmei, mai are curajul sa se uite, de pe creasta stancilor înalte, în prapastiile negre și fara fund ce se deschid, ca niște guri de iad, sub picioarele lui.
Rareori numai, albastrul limpede al cerului adanc se pateaza de cate un punct negru, dar trecator: e un vultur pradalnic care ochește poate din înalțimile vazduhului vreo sprintena veverița; glasul vantului îți strange inima… atat e de tanguios și de întristator! S-ar zice ca iulie se schimba aici în fratele mai tanar al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspra, același glas, aceleași sprancene încruntate! Numai caruntețea îi lipsește spre a se îndeplini asemanarea.
Întorcand privirea spre apus, îți vine sa crezi ca un popor de uriași a însuflețit candva aceste locuri și ca, precum odinioara s-a zvarlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel și aici s-au îngramadit, una peste alta, acele stanci enorme spre a-și da, poate, pamantul mana cu cerul. Și sunt acele stanci atat de imense, atat de goale și taiate de niște maini supranaturale, pe linii așa de lungi și de capricios unghiulate, încat îți aduc amețeala în suflet, îți curma firul gandirii, te apasa pe creieri și te lasa înmarmurit și mut…
Pe o cararuie stramta și cotigita, pe sub pereții de stanca sura, care se pierdeau în vazduh deasupra capetelor noastre, suiram la deal, calauziți de octogenarul și singuraticul calugar al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.
Merseram deci la peștera sf. Teodora. Spre a ajunge însa acolo, trebui sa ne prefacem în acațatoare, sa ne varam pe dedesubt, sau sa sarim, ca în zbor, pe deasupra stancilor, care decat care mai anevoioase și mai grele de trecut.
Dupa un patrar de ora, se facu la stanga noastra o despicatura verticala în peretele zidului de stanca, ce ne însoțise neîntrerupt pana atunci. Printre pereții ei umezi, ne strecuraram laturiș, pana în fund. Aicea se face o scobitura aproape rotunda, în mijlocul careia zace o stanca lata și puțin înalta.
Din fundul negru al acestei scobituri, strabatea o raza de lumina pana la noi, printr-un fel de rasuflatoare sapata de însași mana naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pantecele muntelui; aceasta era peștera sf. Teodora. Dupa cum se zice, ea a trait 60 de ani în aceasta vizunie, pe care nici urșii nu i-ar fi ravnit-o.
Piatra din mijloc îi slujea drept vatra, pe care aprindea, din cand în cand, cate puțin foc, spre a-și frige cațiva bureți sau pentru a-și dezmorți trupul biciuit de vanturile iernii; pereții poarta, în adevar, urmele negre ale unui fum înadușit.
Staturam aici vreo zece minute, timp în care cercai sa ma potrivesc în gand sfințeniei locului pe care calcam; voiam sa trimit, în alta lume, sfintei Teodora, din însași pamanteasca ei locuința, vreo simțire sau vreo cugetare cucernica și umilita; cum însa e ușor sa fii virtuos în tovarașia urșilor necuvantatori și a codrilor fara de inima, și cum virtutea nu capata preț și stralucire decat atunci cand iese biruitoare din lupta fațișa cu rautatea și stricaciunea omeneasca, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasa gandire sau macar de profana admirațiune pentru o viața jertfita, fara nici o ținta, lipsei, chinurilor și suferințelor trupești, cu toata ravna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte și dumnezeiești.
Astfel eram suparat pe mine însumi ca nu puteam da un lustru cereștii mele eroine din minutul acela. Și ieșii deci amarat din umedul sanctuar în care calcasem.
Ne îndreptaram spre fantana sf. Teodora. Trebui sa suim pe o scara ca de doi stanjeni înalțime și, numai ținandu-ne în cumpana deasupra prapastiei și dand mana cu radacina șubreda a unui brad tanar, puturam sari deasupra. Aici se poate vedea o mica scobitura patrata și puțin adanca, pe care, dupa cum spune legenda, sf. Teodora și-a sapat-o cu înseși unghiile sale. Un strop de apa adunat din ploi sau din roua nopților zace veșnic pe fundul acestei scobituri captușite cu matreața; și cu aceasta apa sfanta își alina setea… Aceasta e fantana sf. Teodora!…
Pentru a merge la Stanca Caprioarelor, furam siliți sa ne întoarcem îndarat. Astfel, parasiram fantana sf. Teodora, unde în zadar cautaram minunata ei floare albastra… Cine știe? poate ca samanța ratacita pe vanturi a vreunui soi de omag sau de holbura cu floarea ca un paharuț de azur va fi încolțit și înflorit candva pe locurile aceste sub caldura binefacatoare a vreunei primaveri și va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sanul sterp al acestor regiuni.
Drumul ce trebuia sa ținem se încovoia ca un șarpe pe dupa stancile care ne împrejmuiau mersul, și se parea ca nu e batut decat de urmele salbatice ale fiarelor, din firea carora și noi, parca, împrumutasem ceva; atat ajunsesem de ușori și de îndemanatici, atat de bine învațase piciorul nostru a-și mladia talpa pe unghiul ascuțit al pietrelor și a se înțepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat și n-ar fi nazuit sa înfrunte un lunecuș primejdios.
Astfel merseram ca un patrar de ora și, dupa ce sariram în zbor peste crapatura adanca dintre doua stanci enorme, sosiram la Stanca Caprioarelor, numita astfel fiindca, în timp de grele ierni, caprioarele își dau întalnire deasupra ei.
Cu toate ca duceam de cateva zile o viața idilica, și ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, sa gustam un minut de odihna sub umbra stufoasa a vreunui fag, totuși ne mulțumiram, deocamdata, cu umbra rara și îngusta a unui tanar brad, care nu înlesnea racoroasa-i ospitalitate decat capetelor noastre parlite și înfierbantate de arșița zilelor de Cuptor.
De altmintrelea, un vant ușor, ce se iscase tocmai la timp, ne dadu racoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.
Cat de dulce-i odihna cateodata! Ș-apoi de pe înalțimea pe care stateam, ochiul nostru înota în vazduhul deșert de sub picioarele noastre, îmbrațișand nemarginitul cerc închis în departare de piscurile negre ale munților paduroși. Pe alocurea, munții se desfac și lasa ochiului visator o poarta de trecere catre adancurile fara de fund ale spațiului… Mai încolo, azurul albastru, aceasta stavila eterna a vederii omenești, parea ca însemna, în nesfarșit, hotarele nestramutate dintre împarația ochiului și a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însași înalțimea pe care stateam, se adapostește mica și vechea bisericuța cladita de cel întai anahoret al Sihlei. Altadata rugaciunile catre Dumnezeu se faceau în ea; astazi însa nu se mai slujește într-însa; și numai ca un soi de ramașița religioasa se mai îngrijește de batranul pusnic, care înfrunta pustietatea locurilor acestora.
Trebuie sa marturisesc, de altmintrelea, ca singuraticul calugar al Sihlei a ramas și pana astazi o enigma pentru mine. Astfel, se tanguia sf.-sa ca hoții l-au calcat și l-au pradat și de puținul ce mai avea.
— Apoi atunci cum și pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, daca, mai ales, dupa cum spui, hoții te calca și te prada?
— Pentru ascultare și pentru Domnul, fiule, îmi raspunse el pe o nota oarecare din pisaltichie, pironindu-și ochii în pamant și încrucișandu-și cu evlavie mainile pe piept.
Și nu ma puteam satura, privind nepotrivirea izbitoare dintre aceasta smerita milogeala și fața lui plina și roșie, ochii lui negri, mici și scanteietori, mainile lui osoase, care pareau a fi deprinse cu multe nevoi, și acea privire, mai ales, care se furișa, din cand în cand, repede spre noi și pe care niște gene lungi și dese n-o puteau îndestul ascunde.
Dupa vorba, se parea a fi rus de felul lui.
— Și cu ce traiești sf.-ta pe locurile acestea, parințele, îl mai întrebai eu.
— Dumnezeu și oamenii cei buni nu ne lasa sa pierim. „Cand e vorba de Dumnezeu, ma gandii eu, nu zic ba: ciuperci și radacini va fi semanat cu îmbelșugare parintele ceresc pe locurile acestea; cand însa e vorba de oameni buni, apoi aceștia nu vor fi dand pe aicea decat din an în an, timp în care ar putea prea bine sa moara de foame și schivnicia cea mai fara de stomac.”
Și nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deși oarecand înaintea judecații fu tras, ca partaș la mai multe hoții, un sfant ermit și, daca nu ma înșel, chiar al Sihlei mi se pare.
Oricum însa, trebuia sa fim și noi oameni buni; astfel scoaseram ramașița de paine, rachiu și merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoțomana de foame, care tot drumul se ținuse grapa de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începand bineînțeles de la sf.-sa, care-l lua cu multa evlavie, îl binecuvanta, își facu cruce, îl goli pana la fund, își șterse gura cu maneca cafenie a rasei sale și-l înapoie mai încet de cum îl luase.
Bis repetita Deo placent : al doilea și al treilea pahar fura golite cu același ceremonial, și poate ca și al patrulea s-ar fi bucurat de
Ermit — pustnic, sihastru. Cele repetate de doua ori plac lui D-zeu (Horațiu, Arta poetica). (trad. autorului, lat.)
darul binecuvantarii, daca dascalul Alecu, calauzul nostru, înspaimantat de seceta ce-l amenința, nu și-ar fi încruntat spranceana la timp.
— Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuți slujbașilor bicericii; și sticla cu rachiu trecu întreaga în mainile lui.
Mancaram tot și bauram tot. Desagii noștri ramasesera tot așa de ușori ca și sacul lui Esop; dar nadejdea ne era în manastirile pe unde aveam înca de trecut. Sahastria, Sacul, Agapia — erau atatea popasuri unde credeam noi ca vom gasi cate ceva de-ale mancarii. Ne luaram deci ramas bun de la Sihla și ne îndrumaram spre Sahastria.
Înainte de a sui la Sahastrie, trecuram peste un soi de mic Șat- el-arab, alcatuit din cele doua paraie vestite ale locurilor acelora, Paraul Alb și Paraul Negru; și apele unuia, într-adevar, sunt albe și ale celuilalt aproape negre — dupa felul, pe cat se pare, al paturilor de pamant peste care curg și cu a caror pulbere își coloreaza apele lor.
Trebuie sa fi existand vreo legenda asupra acestor doua paraie; cu tot interesul însa ce am pus, n-am putut afla nimic în aceasta privința.
Sahastria, dupa cum arata însuși numele sau, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de stramoși ai omenirii, retrași în adancurile cele mai nepatrunse ale singuratații.
Aicea, deși natura nu e așa de aspra și de mareața ca la Sihla, totuși fiorii pustiului îți racesc inima și te fac, fara de voie, sa dorești a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult înca, ți se pare ca cele noua poloboace de apa și cele noua cuptoare de paine, încarcate pe spatele acestei corabii aeriene, n-au sa-ți fie de ajuns, pana ce ți-ar fi dat sa vezi o fața de om.
Ajunși în poiana Sahastriei, nu vazuram deocamdata decat patratul nemișcat al vechilor chilii, care pareau ca se îndeasa de frica unele în altele. Ruina și putrejunea ranjeau spaimantatoare de pe acoperaminte și de pe pereți; zidurile iarași ranjeau și, ranjind, își aratau dinții lor de caramida roșie de sub buzele vinete de un var odata alb. Buruieni acațatoare, cu carcei în loc de picioare, puțin mai aveau pana ce sa-și deie mana cu pașnicii și somnoroșii bureți, crescuți fara samanța pe șindrila putreda a coperișului.
Iar peste tot și peste toate, se înalța crucea veche, ruginita și plecata a bisericii, dar numai crucea… Pentru acest mormant nu mai trebuia decat atata! Nu țin minte sa fi simțit frica vreodata; pustiul însa în pustiu îmi stranse inima, și nu frica, dar un fel de groaza ma cuprinse.
Eram hotarat a trece înainte, fara a ma mai opri în acest loc, cand, la o departare ca de o zvarlitura de baț, vazui iarba clatinandu-se. Ma înalțai pe varful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina și, spre marea mea nedumerire, vazui o claie de par mișcandu-se cand la dreapta, cand la stanga, cand înainte, cand înapoi, ca și cum cele patru vanturi s-ar fi fost înțeles între ele ca sa se joace de-a mingea în poiana Sahastriei. Era un om sau era un urs? Iata ceea ce, deocamdata, nu putui ști cu siguranța. Pentru mine, care mi se parea ca simt în vinele mele circuland un sange acru și salbatic, șoapta vanturilor semana acum cu mormaitul urșilor, iar florile stralucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atația ochi roșii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, ca e vreun urs de prin apropiere, cand, fara de veste, auzii, de la spate, pe dascalul Alecu strigand cu glasul sau ragușit, dar totuși destul de puternic:
— Blagoslovește, parinte! Bine-am gasit! ce mai faci? coapta-i sacarica?
Claia de par se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o țațana ruginita și, c-un fel de adanca plecaciune, mormai ceva sub niște mustați încalcite la un loc cu o barba neatinsa înca de vreun pieptene, care-i acoperea fața, dand loc spre afara numai la doi ochi albicioși și stinși de batranețe.
Și, cu cat priveam mai mult și mai drept în fața pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protoparinte al omenirii, cu atat mi se parea ca barba, parul și sprancenile lui sunt rasarite nu din piele omeneasca, ci dintr-o patura de mal negru și fecund, ce trebuia sa fi fost așternuta din vremuri vechi peste întreaga lui ființa… Prin rasa lui sclivisita și lustruita de murdarie se vedeau stelele; iar de camașa nu mai putea fi vorba, fiindca acea în care își primise darul se topise demult pe el; și știut este ca un calugar trebuie și sa moara în camașa în care și-a capatat sfantul sau chin.
De altfel, Sahastria numara vreo șase viețuitoare de soiul aratat mai sus; întamplarea însa ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desavarșit.
Așadar, spre a lua iarași firul povestirii, singuraticul calugar culegea sacarica și, pe cat aflaram, facea și el o mica negustorie cu ea.
Eram obosiți și flamanzi. Iarba înalta, deasa și înflorita ne punea la îndemana un așternut moale și racoros; paraul din vale parea ca ne întreaba daca nu ni-i sete; noi însa am fi fost mult mai bucuroși sa ne fi întrebat cineva daca nu ni-i foame; și acest cineva nu putea fi, pentru moment, decat batranul sihastru; dar fiindca el nici nu se gandea la așa ceva, dascalul Alecu se hotarî sa fie talmaciul nostru pe langa cuvioșia-sa.
— Pana una-alta, parinte, zise el, daca ai ceva, da-ne sa mancam. Suntem hamesiți de foame și cazuți de osteneala.
Cam așa ceva trebuie sa se fi petrecut între Esav și Iacov. Și daca dascalul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vanzare vreun drept de primogenitura, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coaja de paine și o foaie de ceapa.
— D-apoi ce sa va dam, pacatele noastre, raspunse cu o smerita milogire bietul calugar; noi singuri, și n-avem ce manca pe locurile aistea.
— D-apoi sf.-ta nu mananci cand ți-i foame? ce mananci sf.-ta da-ne și noua.
— Ce sa mancam! Ia, sclipuim și noi cate un hrib, cate un burete, cum da Dumnezeu, și traim și noi de azi pe maini; și, da, cu de-aistea d-voastra n-aveți sa va împacați.
— Da ne împacam și cu dracu fript, parinte, numai sa nu ne rupem dinții în el, zise dascalul nostru cu un fel de disperare, care se parea ca pornește din fundul conștiinței stomacului sau.
Drept vorbind, calauzul nostru era dintre acele fețe bisericești, care, la nevoie, arunca cu barda și în Dumnezeu.
Scandalul fu la culme. Batranul sihastru scuipa de trei ori, se întoarse iute și, facandu-și cruce, disparu prin scobitura ce ducea înlauntrul masivului ruinat al vechilor chilii. Dupa cateva minute însa, se arata din nou cu ceva la subțioara și în mana; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcina de ceapa verde și doua mici painișoare rotunde și negre ca și pamantul, din care pareau ca sunt facute; puse toate aceste dinaintea noastra și se trase înapoi; luai una din paini și voii s-o rup, dar, neputand, o dadui dascalului Alecu.
— Ține, dascale, zisei eu; parintele ți-a facut pe plac; iata, ți-a adus pe dracul cel mai batran schimbat în paine; cearca-ți dinții în el, și daca-ți va mai ramanea vreunul teafar, sa-mi spui și mie.
— Hei! d-apoi, cucoane, se vede ca d-ta nu știi ca dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, și ca la apa se moaie? Parca agheasma degeaba-i apa? Așa-i, parinte, ca agheasma-i facuta din apa ca sa moaie pe dracu? Și, zicand acestea, se scoborî la parau cu amandoua painile și cu o cofița ce-i daduse calugarul.
— Îl cunosc de mult, îndrazni calugarul sa zica, dupa ce dascalul Alecu se departa; era mai bun de hoheri decat de dascal; numai cat spurca cele sfinte; Dumnezeu sa-l ierte! și, facandu-și cruce, tacu.
Era și timpul, caci dascalul Alecu se și întoarse langa noi cu cofița cu apa și cu painile muiete în parau.
— Am botezat, parinte, pe dracu și i-am pus numele Galaction — poate ca pe calugar îl chema așa — și ian te uita cum s-o muiet; și zicand acestea, rupse una din paini în doua. Bietul calugar simțea jaratic sub talpile lui și, deși-mi insufla mila, îmi placea totuși paganismul fara ascunsuri al calauzului nostru.
Ne așezaram deci în mod antic pe iarba moale și înflorita și începuram stralucitul nostru ospaț. Dascalul Alecu era mai mandru decat un rege și ma așteptam sa-mi spuna ca Lucullus era un calic și Labdacus un bucatar prost; se vede însa ca în Arghir ori Tilu Buhoglinda, care, precum spunea el însuși, formase toata educația lui literara, nu se zicea nimic despre aceste vestite fețe ale antichitații. Oricum însa, painea pana la cea din urma faramitura și ceapa pana la cea din urma foaie verde fura desființate: ospatasem; și înca dascalul Alecu pretindea ca de mult nu-și aducea el aminte sa fi mancat cu așa de mare pofta. Cat despre mine, miroseam a ceapa ca întreg Israilul, iar tovarașul meu sufla în vant și bea apa. Întremați și odihniți, apucaram pe poteca ce duce spre Sacu.
Dupa doua ceasuri de un mers grabit și fara nici o întamplare, ieșiram din adancimea întunecoasa a padurilor și poposiram puțin în valea stramta, dar luminoasa, prin care curge limpedele parau al Sacului. Lespezile de calcar late și albe, pe care se rostogolește el ca din treapta în treapta, pareau poleite sub razele de aur ale soarelui, care strabateau prin apa limpede pana la ele.
Trecand paraul și suind malul stang, zariram turnul înalt al manastirii și albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roșii.
Picioarele noastre calcau deci țarana unui pamant sfant și blestemat în același timp. În adevar, Zavera, cu toate grozaviile ei, trecea ca un parau de sange prin mintea mea…
„De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi și capitan Iordache, cu mana lor de voinici, trebuie sa fi înfruntat furia turbata a turcilor. La aceasta poarta, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, candva, mișeleasca amagire; și tot atunci, fara îndoiala, capitan Iordache, cu cațiva din ai sai, murira într-un chip atat de vitejesc.” Și, din toata aceasta drama sangeroasa, eroismul n-a lipsit: cand însa ma gandeam ca toți acești fii ai Eladei nu-și varsau sangele lor decat spre a plamadi cu el robia țarii noastre, admirația facea loc indignarii și disprețului pentru toți eroii greci, de la Achille și pana la capitan Iordache.
Sacul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, și fiecare olan, stramutat de vreo furtuna de la locul sau, lua în ochii mei proporția vreunei urme de eroism al luptatorilor înverșunați.
De altmintrelea, Sacul e una din manastirile bine pastrate înca, și înfațișarea launtrica a ei îți deșteapta amintirea unor bogații trecute. Cele doua randuri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg patrat, vorbesc și astazi îndestul de lamurit despre furnicarul ce trebuie sa fi însuflețit altadata acest lacaș, a caruia tacere nu e întrerupta acum decat de zgomotul cadențat și monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale catorva calugari batrani și garboviți; cel mult daca de afara mai auzi cate-o tanjala cazand greu la pamant de pe gatul vreunui bou obosit. Grajdurile mari și încapatoare, cu guri negre și pustii, bucatariile imense, cu pereții afumați și cu vetrele reci și fara cenușa, mi se pareau ca povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelșugare din poveștile noastre. Și treceau prin mintea mea, pe rand, toate acele carete grele și cu arcuri mladioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care statea rasturnat alene un calugar gras și învelit în matasuri scumpe și blanuri de mare preț… Astazi, cel mult daca un cal costeliv, cu pielea-n șolduri, se mai poate mișca de ici pana colea, între cele doua hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altadata, foiau albind prin verdeața padurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argațimea cea multa, murdara și vesela, care se mișca în toate parțile dupa treaba cu pași greoi și largi… Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vant de pieire peste belșugul de altadata al cuiburilor acestora de închinatori în pustiu, și prezentul, zdrențuros și slab, ranjește cu o amara bataie de joc în fața trecutului luxos și îngamfat.

LA AGAPIA

Catre patru ceasuri dupa-amiaza, parasiram Sacul și ne îndreptaram spre Agapia. De asta data, deși pe un alt drum, trebui totuși sa ne întoarcem puțin îndarat. În adevar, Varaticul, Sihla, Sahastria, Sacul și Agapia alcatuiesc un mare arc de cerc întors cu deschizatura spre rasarit și miazazi. Poteca de picior, ce țineam noi acum, taia, de-a curmezișul, cele mai vesele și mai razatoare priveliști de munte. Ceea ce numesc oamenii de loc „Arșiți” nu este altceva decat un neîntrerupt lanț de coline verzi și înflorite, așezate fara aparare în bataia soarelui, avand, în același timp, o traganata și adanca înclinare spre rasarit. Vanturile de miazanoapte mor departe de locul acesta în adancimea nestrabatuta a padurilor ce îmbraca munții uriași din acea parte. Numai miazazi și rasaritul sunt mai deschise și lasa sloboda trecerea vanturilor seci și fierbinți, care, în iulie mai cu seama, parasesc stepele și deșerturile lor și vin de-și racoresc arzatoarea lor suflare în vaile adanci și racoroase ale munților noștri.
„Vantul cel rau”, care, cateodata, arde fața îmbelșugatelor campii ale Țarii-de-Jos, nu e cunoscut nici în munți, nici în largile noastre vai, din miazanoapte; și chiar daca va fi calcand cateodata peste hotarele Crivațului, apoi, desigur, ca va fi lepadand hlamida aramie a pustiului și va fi îmbracand pe acea de culoarea cerului senin a Zefirului și, tot ca și acesta, își va fi încununand fruntea cu flori și va fi înhamand fluturi la carul sau. În adevar, o suflare dulce și lina, ce vine din parțile deschise ale locului, curge veșnic, ca un rau nevazut, ce mișca aerul cald și îmbalsamat. Florile se pleaca la suflarea vantului, ca și cum s-ar teme de sarutarea lui; și, din acest joc nebunatic al vantului cu florile, valuri adanci și stralucitoare de culori și de lumina se sapa în fanețele înalte pana dincolo de hotarele vederii; iar fluturii mici și albaștri, ca niște fulgi de azur, speriați de pașii drumeților, se ridica în stoluri zburatoare și, beți de miresme și de lumina, se raspandesc în aerul cald. Astfel, simpatica natura deschide și rasfața, în aceste locuri, cu atata nevinovație sanul sau și cu atata putere varsa un farmec neînțeles în sufletul calatorului, încat ochiul cel mai nestatornic devine visator și gandul cel mai zburdalnic își pleaca înaripatul sau genunchi înaintea atotputernicei și sublimei naturi. De altmintrelea, drumul Agapiei, pe poteca Arșițelor, se deosebește cu totul de drumul posomorat și salbatic al Sihlei și al Sahastriei. Numai pe alocurea, și mai cu seama deasupra Agapiei Vechi, poteca se încrețește în suișuri și scoborașuri grele de învins.
Tot pe aicea, din coastele rapoase ale munților, se nasc nenumarate izvoare mici, care, ajungand în cursul lor pe așezaturi, formeaza înguste, dar totuși destul de adanci smarcuri. Sub umbra padurilor înalte, devin aceste smarcuri și mai posomorate înca; cu toate acestea ele își ascund fața lor livida sub tufe mari de brusturi cu foi late și broticii.
Dupa doua ceasuri de un mers aproape neîntrerupt, ieșiram deasupra Agapiei Vechi. De pe înalțimea pe care ne oprisem, schitul acesta de maici se zarea albind în fundul jgheabului de verdeața, ce se deschidea sub picioarele noastre. Cu o treapta mai jos sta retrasa, tacuta și visatoare, Agapia Noua cu albele sale chilii și cu înaltele turnuri stralucitoare ale bisericilor sale. Era atat de rapitoare aceasta priveliște, încat ai fi zis ca natura îți pune sub ochi o salba de margaritare pe o tava de smarald. Dupa cateva minute de odihna, cumpaniram în Agapia Veche, unde nu staturam decat alte cateva minute; și acest timp fu mai mult decat îndestulator pentru a îmbrațișa, cu o singura privire, mana de chilii vechi locuite de cateva calugarițe, tot așa de vechi poate.
Biserica pustie din mijloc, închisa cu un brau de fier, spre a nu se desface, e o zidire proasta și lucrata, pe cat se pare, de un pietrar și mai prost înca. Schitul acesta e întemeiat de Petru Șchiopul la 1585; așa glasuiesc, cel puțin, inscripțiunile gasite la Agapia Noua.
Ca și Varaticul, Agapia Veche își avea, în acel timp al anului, oaspeții sai, caci nu puturam socoti într-alt fel pe cele cateva cucoane și duduci, care — tocmai în momentul sosirii noastre — își petreceau vremea culegand flori în micile și cochetele gradini ale schitului.
Peste puțin parasiram Agapia Veche și începuram a scoborî spre Agapia Noua.
La jumatatea drumului ne opriram, nu atata de nevoie pe cat din obicei. În adevar, aici se afla cunoscuta Piatra a lui Aron. Aceasta piatra rotunda și așezata pe un picior tot de piatra slujește de masa calatorilor — cuvant pentru care a devenit lucie și nici o urma de inscripție nu se vede pe ea, daca vreo inscripție va fi fost candva. Oricum însa, piatra aceasta își are tradiția ei. Așa, se zice ca voda Aron și-ar fi petrecut anii copilariei în Agapia Veche, care pe atunci era schit de calugari, și anume pe langa un moș al sau, egumen al schitului pe acele vremuri. Și iarași se zice ca copilul Aron, neîmpacandu-se cu asprimea vieții calugarești, ar fi cercat sa fuga în lume și ca chiar ar fi izbutit sa scape de sub privegherea celor o suta de ochi ai batranului; ca ar fi plecat-o spre a ieși la largul țarii, dar ca tocmai pe cand se credea mai slobod și la adapost, tocmai atunci moșul sau îl și calca din urma, îl prinse și, cu carja pe care-și sprijinea batranețile și în chiar locul unde puse mana pe el, îi dete una din acele sfinte învațaturi, pe care numai calugarii se pricep sa le deie. Ajuns în scaunul domniei, Aron voi sa ridice și el un monument nepieritor în amintirea celei mai de seama fapte sau împrejurari din viața sa… Scurma în trecut, dar nu gasi nimic mai de seama decat bataia mancata de la sfantul sau moș; și în amintirea bataii aceleia așeza, în chiar locul cu pricina, piatra care și astazi poarta numele lui. Așa sau altmintrelea, tradiția e cateodata mai dreapta decat istoria.
Parasiram Piatra lui Aron și începuram a scoborî catre Agapia Noua care, ascunsa deocamdata în dosul padurilor ce ne împrejmuiau mersul, începu iarași a se ivi la o mica departare sub picioarele noastre.
Agapia Noua se deosebește în multe privințe de Varatic. Astfel, pe cand aceasta din urma își revarsa valurile sale de case albe pe poalele colinelor, cu care se ispravesc munții sai, cea întai pare a se furișa și a se ascunde în stramta, adanca și umbroasa vale scaldata de limpedele parau al Agapiei.
Spre deosebire de Varatic, manastirea aceasta adapostește, sub mohorata haina a calugariei, pe cele mai multe din scoboratoarele vechilor noastre familii boierești; și de unde vorbele de „boier” și „boieroaica” sunt de mult și de pretutindeni desființate, în Agapia aceste numiri sunt ținute înca la mare cinste.
De altfel, cu toata înfațișarea noastra de marchidani, furam destul de bine, ba chiar cu dragoste primiți în vechiul și sfantul lacaș al hatmanului Gavril, fratele lui Vasile Lupu și al doamnei Liliana, soția sa.
Pana în sala de sus a arhondaricului, nu întalniram pe nimenea. Cel mult, daca vreo maica razleața se uita din departare mirata la noi. Intrand însa în sala cea mare din al doilea rand, o batrana calugarița ne întampina cu un mare maturoi în mana. Se înțelege de la sine ca, cu puțin mai înainte, scuturase colbul sau paianjenii adapostiți prin ungherele înalte și retrase ale pereților, și, prin urmare, între noi și maturoi nu putea fi nici o legatura.
— Blagoslovește, maicuța, și bine-am gasit, ziseram noi, intrand și închinandu-ne cu boccele cu tot.
— Bine-ați venit, ne raspunse ea, suindu-se pe un scaun și ridicand maturoiul spre bagdadie; și, ca și cum n-am fi fost noi de fața, începu a starni colbul peste capetele noastre.
„O patura de colb mai mult, cugetai eu, nu e mare treaba.” Și lasand bocceaua jos, pusei mainile la spate și începui a urmari cu ochii leganarile largi și îndemanatice ale colosalului maturoi. Pentru mine aceasta era un soi de placere, pe care eu însumi mi-o îngaduiam. Cand vazui însa ca-și muta scaunul în alta parte și ca e gata sa înceapa din nou aceeași treaba, fara a se gandi sa ne deschida vreo odaie sau sa cheme pe altcineva pentru aceasta, ma hotarai sa deschid vorba cu ea. Astfel, tot cu mainile la spate, și apropiindu-ma puțin:
— Aveți mulți paianjeni în arhondaric? o întrebai eu foarte serios.
— N-avem nici unul, îmi raspunse ea cam mirata de astfel de întrebare. La noi nu se țin paianjeni; ia cate-oleaca de colb, daca se strange, îl mai starnim și noi cu matura, din vreme în vreme.
— Tare rau, maicuța, tare rau, zisei eu; unde nu sunt paianjeni sunt pacate; cel puțin așa o lasat Maica Domnului; sf.-ta trebuie sa știi ca numai cui ucide paianjeni i se iarta pacatele; ba chiar cate șapte de fiecare paianjen.
— A fi și cum zici d-ta, îmi raspunse ea cam înțepat, dar noi n-avem nici paianjeni, nici pacate.
— A fi și cum zici d-ta, maicuța draga, o întrerupsei eu, dar nu vezi ca, chiar acum, pacatuiești, ținandu-ne osteniți de drum în picioare? Așadar, pana una-alta, deschide-ne o odaie; iar pentru lumea cealalta, ne vom da fiecare socoteala cum vom putea.
Maica noastra înțelese numaidecat ca se abatuse puțin de la datoriile ospitalitații, pazite de altmintrelea cu mare sfințenie în aceasta manastire. Astfel, lasand maturoiul la o parte, ne deschise, deocamdata, o odaie cu un singur pat; atragandu-i însa luareaaminte ca noi suntem doi, ne deschise salonul cel mare al arhondaricului. Peste puțin sosi și maica arhondareasa.
Am pacatui, credem, împotriva amintirilor noastre de calatorie, daca am trece așa de ușor peste aceasta figura blanda și binevoitoare.
Maica Evghenia, arhondareasa, e una din acele figuri care-ți insufla respectul și iubirea în același timp. Albeața și fragezimea regulatului oval al feței sale se încadra așa de placut și de armonios în negrul posomorat, cu care darul îmbracase corpul sau, încat cu greu ai fi putut gasi un termen de asemanare. În adevar, firear cineva în stare sa ne spuna cu ce ochi privește luna nopților senine, virginal împodobita cu negrul val al umbrelor adanci? Cine știe daca nu pentru aceasta e și așa de departe! Și maica Evghenia era așa de aproape și totuși așa de departe de noi!…
Își poate deci închipui oricine cu ce anumita evlavie și cu ce adanca și religioasa sfiala și plecaciune sarutai mana alba și catifelata, ce mi se întinse. Și daca în sufletul meu a rasarit atunci vreo lumeasca și pacatoasa gandire, îndelung milostivul D-zeu ma va ierta…
De altfel, cautai numaidecat sa încredințez pe maica arhondareasa ca noi nu eram deloc marchidani și ca, prin urmare, nu venisem la manastire spre a vinde margele și cercei tristelor mirese ale lui Hristos; de aceea, cu oarecare mandrie, ce nu se potrivea deloc cu bocceaua mea din spate și cu opincile din picioare, îi înșirai, cu o limbuție curat spaniola, numele și prenumele, locul nașterii, locuința mea actuala, starea civila, profesiunea, ținta ce urmaream și un potop de alte nimicuri, care aduse pe fața ei o cereasca înseninare și un trandafiriu suras… Cu atata mai rau pentru cine n-a vazut un cer de doua ori senin și un trandafir de doua ori înflorit!
Furam deci foarte bine primiți, gazduiți și ospatați. Seara fu mareața. Deși obosit de cale, somnul totuși nu ma prinse așa de curand. Mai bine de un ceas statui singur în cerdacul din fața al arhondaricului, de unde putui îmbrațișa cu privirea întinsa și fermecatoarea priveliște ce înfațișeaza Agapia ochilor în timpul nopților cu luna.
Cat de frumoasa era luna și cat de senina fu noaptea aceea! Tacerea și misterul ma înconjurau din toate parțile. Noaptea, retrasa în vai și în desimea posomorata a brazilor, cernea munții adormiți și visatori, ale caror piscuri neguroase pareau ca formeaza hotarele înalte dintre pamant și cer. O linie de umbra, grațios ondulata, însemna, pana dincolo de marginile vederii, aceste hotare; și aceasta linie se parea trasa pe fundul de umbra și lumina al spațiului adanc de o mana tainica, colosala și nevazuta.
Nici o mișcare pe pamant, și în aer nici o mișcare! Întreaga fire dormea și visa. Eu nu faceam nici una, nici alta, sau le faceam, poate, pe amandoua. Ma prefacusem în o stanca vie și, în încremenirea ce ma stapanea, îmi era cu neputința sa-mi leg la un loc gandirile și simțirile mele… Și pentru ce? Sublimul ucide, și omul e prea mic pentru sublim. Femeia lui Lot a fost, desigur, victima sublimului.
Noua, pigmeilor de astazi, nu ne-a ramas decat un singur lucru sublim, și acest lucru sta în limba noastra, ca și în limba nearticulata a tuturor viețuitoarelor: strigatul de durere, de ura, de bucurie, de dispreț, de admirație… Interjecția e, fara îndoiala, singurul talmaci al sublimului în limba omeneasca… Și nemarginitei feerii, ce se desfașura înainte-mi, nu-i raspundea în sufletul meu decat o neînsemnata… particula gramaticala! Iata deci la ce se marginea sarmana mea ființa în mareața noapte de 12 iulie, anul 18… A repeta în gand un întreg capitol de gramatica înaintea lunii pline, care plutea visatoare în adancimile albastre ale spațiului; a atarna cate un punct de exclamație de fiecare stea tremuratoare, a-ți largi, ca o pasare de noapte, pupilele, spre a varî prin ele întregul univers în suflet și a nu te alege, mai la urma, decat cu ce se alege o bufnița — iata, desigur, starea cea mai de plans, în care se poate afla cineva.
Cu mine însa nu trebuia și nici nu putea sa moara poezia și inspirația omeneasca; eu nu puteam fi vlastarul cel din urma al muzelor pe pamant…
Era sa ma culc, cand ceva neașteptat ma pironi pe loc: din cer sau de pe pamant, din vai sau din campie, din munți sau de pe ape, din noapte, din aer, din luna, din stele — nu știu — dar de undeva, desigur, ajunse pana la mine un glas dumnezeiesc… Și acel glas de femeie sau de înger canta, lunecand, ca o unda din alta lume, pe una din acele melodii pe care numai durerea și amorul le poate smulge dintr-un suflet omenesc… Femeia sau îngerul venise sa întregeasca sarbatoarea feerica ce și-o dadeau, în adancul nopții, umbrele și lumina, luna și stelele, munții, vaile, apele, cerul și pamantul… Și nu știu pentru ce chipul maicii Evghenia îmi rasari în minte…
Cantarea se sfarși și nu mai reîncepu; revenii în sinemi cu farmecul în suflet; ma retrasei.
A doua zi, dupa pranz, sosi unul din amicii mei din Iași, care vizita manastirile, însoțind pe niște doamne și domnișoare.
E obicei ca toți trecatorii sa-și lase numele lor sapat în vreun colț al sf. lacaș; de aici urmeaza ca toate scandurile balcoanelor sunt încrestate cu nume din toata lumea; și daca lumea toata facea lucrul acesta, de ce adica nu l-am fi facut și noi? Dintre toți eu aveam cuțit mai sanatos; și, cu toate acestea, nu m-aș fi gandit niciodata ca aceasta prevedere de drumeț sa-mi aduca vreun soi de nenorocire; dar, în sfarșit, îmi era scris s-o pațesc și o pații. Astfel, una dintre domnișoare, foarte dragalașa și zburdalnica, se adreseaza la mine cu cel mai dulce glas din lume și ma roaga sa o fac nemuritoare, eternizandu-i numele pe vreuna din scandurile vechi ale balconului dinlauntrul manastirii. Ma apucai de lucru. Cuțitul meu sapase întregul nume, dar prenumele numai pe jumatate; începusem litera a patra, cand deodata auzii spre stanga scarțaind o ușa; încetai lucrul și întorsei capul… N-am vazut în zilele mele fața mai urata de calugarița batrana… Din tot chipul însa de stafie al acelei calugarițe și astazi mi-au ramas parca înfipți în inima cei doi ochi ai ei, negri, mici și scanteietori; și astazi parca ma biciuiesc peste suflet șuvițele ei sure de par, care-i atarnau de toate parțile capului ca niște șerpi împleticiți în o mie de forme fantastice; și astazi ranjește parca închipuirii mele îngrozite acea raghila de dinți galbeni, rari și ruginiți, prin ale caror strungi ar fi putut intra și ieși, în goana, o turma de berbeci… Și potopul lui Noe n-a avut atata apa ca sa înece sarmana omenire, cat venin s-a revarsat din vorbele-i hodorogite asupra nenorocitului meu cap… Și cand te gandești ca tot pe același drum mersese poate un ceas mai înainte sublimii psalmi ai regelui profet!… Dar, pe drumul batut, cine ar mai fi în stare sa deosebeasca urma cui a trecut?…
„Ce ți-i și cu boieroaicele aistea”, ma gandii eu, punand cuțitul în buzunar.
Vizitaram dupa pranz interiorul bisericii. Am atins altundeva istoricul ei pe scurt. Privita din punctul de vedere al artei, atat exteriorul, cat și interiorul, nu prezinta mai nici unul din caracterele unui stil arhitectonic definit. Se pare totuși ca stilul amestecat, dar uniform al bisericilor lui Ștefan, îndulcit pe ici, pe colea, cu rotundurile armano-bizantine, a calauzit pe ziditorul acestei biserici. Ceea ce însa ar alcatui pentru cunoscatori un punct de adevarata admirațiune e, fara îndoiala, pictura.
Se pare ca cunoscutul nostru pictor, Grigorescu, abatandu-se cu totul de la școala orientala, care condusese penelul rusesc al zugravului de la Varatic, a cautat sa localizeze în biserica Rasaritului pictura stralucita a școalelor Apusului. Numai geniul lui a putut pune asprele, dar totuși destul de marețele figuri biblice sub regimul bland al artei moderne. Sub penelul acestui genial pictor, dispar ca prin minune toate formele ascuțite și osoase ale chipurilor rusești, care împodobesc zidurile tuturor celorlalte manastiri. Coloritul viu și discordant, umbritul gros și posomorat al sectatorilor lui Metodiu nu se întalnesc în pictura de la Agapia; formele rotunde și dulci ale școalei profane știu aicea sa îmbrace așa de bine austerele oseminte ale ortodoxiei!…
Rareori a fost dat penelului sa întrupeze în culori, cu mai multa iscusința, ideea religioasa sub toate formele ei. Astfel, Iuda din Keriot al Agapiei e atat de Iuda, încat, fara voie, îți vine sa jelești pe Mantuitorul ca a naimit, între propovaduitorii cuvantului dumnezeiesc, o figura atat de lunga, o barba așa de roșie, un nas așa de ascuțit și niște buze așa de subțiri. Dintre toți pictorii noștri, lui Grigorescu poate i-a fost dat sa dezlege cu penelul una din cele mai grele probleme ale artei sale; caci, mai la urma, cam drept așa ceva trebuie sa socotim noi meșteșugul de a ști sa întrunești, pe aceeași figura, și fara a se exclude una pe alta, maternitatea și virginitatea. Sa izbutești a întipari prin linii și culori duioșia unei mame pe fața unei fecioare, a face pe cea dintai sa priveasca, cu pudoarea și nevinovația celei din urma, fructul propriului sau san, a închide plenitudinea fizica a formelor materne în rama ideala a virginitații, a ști, în fine, sa stabilești cu penelul o buna înțelegere între un complex de antiteze e, desigur, partea unui maestru genial.
Ieșii și ma pregatii de drum.

SPRE PIPIRIG

Pe la doua ceasuri dupa-amiaza ne luaram ramas bun de la Agapia și de la dascalul Alecu, care ne însoțise pana acum, și, pe același drum al Arșițelor ne înturnaram la Sacu, unde maseram peste noapte.
A doua zi, în revarsatul zorilor, parasiram Sacul și, calauziți de un om de loc, taiaram de-a curmezișul padurile pe o poteca de picior. Dupa cateva ceasuri de un mers anevoios, ieșiram în drumul mare al Pipirigului. La Dumesnicu ne opriram spre a ne odihni puțin la un han așezat pe șosea, la ieșirea din padurile Sacului.
Era duminica, și lumea, cata fusese și cata nu fusese la biserica, navalise în crașma. În toate locurile, dar în munte mai cu seama, crașma își are, ca și biserica, zeloșii sai închinatori. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde și descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc sa gasești pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decazuți fizicește și moralicește. Daca mai adaugi, pe langa aceasta, boalele lumești, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munților, de la copil pana la batran, apoi dai peste cei doi factori, înspaimantator de harnici, care largesc și populeaza cimitirele rurale.
Deși politica îmi e nesuferita, trebui totuși sa ma întalnesc cu ea în drum, și înca la Dumesnicu. Liniștiți, eu și tovarașul meu stateam pe o banca de lemn, stamparandu-ne setea cu apa și zahar; și iarași liniștit ma gandeam poate cu cat camilele sunt superioare omului, numai fiindca, în nemarginitul lor pantece, își pot îngramadi apa trebuitoare pentru opt zile.
Și fiindca, în mersul acestei calatorii, ma hotarasem sa nu pun nici un frau vagabondului meu gand, apoi cine știe pe unde m-aș fi mai trezit, plecand de la camilele mele, daca un moșneag lung și uscat, c-un pahar într-o mana și cu o sticla de rachiu în alta, nu s-ar fi hotarat sa se lege de mine.
— De nu v-ar fi cu suparare, domnișorule, zise el apropiindu-se, parca v-aș cunoaște; nu sunteți de la Piatra?
— Tocmai cum ești dumneata din satul dumitale. Și-apoi întrebarea n-are suparare; dar cum se face de ma cunoști? Fara îndoiala ca la targ nu m-ai vazut cu opinci în picioare și cu bocceaua-n spinare.
— D-apoi cum sa nu va cunosc pe d-ta și pe Valeanu, de cand cu alegerea lui Constantin Șoarec ca dipotat la București! De nu erați neavoastra, cine știe pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu sa va dea sanatate, ca ne-ați luminat; doar Constantin Șoarec îi de-a noștri, doar cu noi ș-o petrecut…
Și fiindca nu eram dispus sa învaț biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscațivul meu Plutarc, zicandu-i:
— D-apoi înca ce mai chef pe urma, moșule, la Ion Mocanu!
— Ei, da! la Nasoi, raspunse el îndreptand întrucatva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!… Apoi, da, dupa izbanda veselie, așa o lasat Cel-de-Sus. Da ia poftiți și-ți cinsti cate o țî de rapciu, zise el turnand în pahar; îți hi osteniți.
— Nu tocmai, moșule; venim numai de la Sacu astazi și suntem mai mult înfierbantați decat osteniți; de aceea bem apa.
— Și rapciul racorește, domnișorule, ia poftim!
— Dar și amețește, moșule, zisei eu, cautand sa scap de cinstea cu care eram amenințat…
— Da, ia ma rog, fa-ne hatar, ca doar n-a hi un cap de țara… Și-mi întinse paharul pana sub nas. Nici o scapare! Trebui deci sa-mi moi buzele într-o adevarata infecție. Tovarașul meu, recrut în asemenea treburi, și crezand ca
Mitrica, metrica — registrul starii civile.
hatarul se masoara cu paharul, dete rachiul de dușca pana în fund; dar în schimb se oțerî mai rau decat Hristos pe cruce; se vede ca rachiul de la Dumesnicu era mai otravit decat oțetul de la Ierusalim.
„Așa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie sa faci politica la Piatra, ca sa bei rachiu la Dumesnicu.”
Temandu-ne deci de o noua cinstire, ne scularam și, dorind ramas bun moșneagului, plecaram.
Soarele atingea meridiana și razele lui perpendiculare cadeau ca niște sageți de foc peste capetele noastre fara adapost. Înaintea noastra drumul se desfașura ca o panza alba și lunga… dar lunga fara sfarșit. Cine-a zis ca uratul e lung ca drumul ar fi putut zice ca și drumul e lung ca uratul; și cand, mai cu seama, duci în spate o coșcogemite boccea și pe sfantul soare pe deasupra, fara sa te poți scutura de el, o! atunci desigur ca ar fi mult mai nimerit sa zaci de boala uratului, decat sa te faci nemuritor, batand drumul Pipirigului și band rachiu la Dumesnicu…
Tovarașul meu se înroșise ca o sfecla și rasufla din greu ca un bou la jug.
— Ma rog, zise el deodata, foarte serios și oprindu-se în drum, d-ta, care ești meșter într-o mulțime de lucruri, n-ai putea sa faci un fel de schimb între mine și boccea? aș vrea sa ma mai poarte și ea pe mine, nu numai eu pe dansa.
— Nimic mai ușor, numai daca ravnești cu tot dinadinsul la gloria de boccea; dar, zisei eu, uitandu-ma lung la nasul lui, nu cumva, pana una-alta, ai schimbat nasul cu dascalul Alecu? Ce-ai pațit?
Și nasul lui era, în adevar, grozav; mare de felul lui, nu se putuse îndeajuns adaposti sub umbra îngusta a chipiului și era deci roș ca un ardei; iar pielea zvantata de arșița începuse a i se scoroji; ramase, prin urmare, nedumerit de observația mea și, îngrijit, începu a-și netezi nasul, cautand parca sa simta cu mana ceea ce nu putea sa vada cu ochii.
— Nu-i nimica, îi zisei eu în chip de mangaiere; peste puțin o sa ajungem la Ozana; acolo vei face o baie nasului tau și are sa-și vie numaidecat în fire; greu însa va fi sa gasești un loc îndestul de adanc, unde sa-l poți boteza în întregime.
— Îți vine sa razi?…
— Ba nu, zau, adica nu-ți puteai lua un alt nas de drum? Eu, drept sa-ți spun, nu m-aș simți în stare sa duc, pe langa bocceaua din spate, și o așa dihanie de nas.
Și cu de-acestea timpul trecea și drumul se scurta… Intrasem pe prundul Ozanei. Soarele pleca spre apus și puțin mai avea pana ce sa coboare dupa înaltele creste ale Halaucei.
Prundișul crașca sub opinci și umbrele noastre deșirate ne însoțeau cu pași largi și cu picioare lungi.
Ozana luneca grabit cu unde de aur curgator pe langa noi; verdele padurilor rasarea așa de fermecator de sub stralucirea cu care-l poleiau cele din urma raze roșietice ale apusului, încat o nesfarșita haina de lumina se parea aruncata de o mana colosala și nevazuta peste aceasta natura numai mie iubita și numai mie prietena.
Totul era așa de încantator și eu eram atat de trist! Ma aflam atunci în una din acele stari sufletești, care s-ar putea numi neutre, și din care e de ajuns sa faci un pas înainte sau înapoi, în o parte sau în alta, spre a te înalța de pe pamant la cer sau a cadea din ceruri pe pamant. Nu ma bucurai însa mult timp de acest echilibru sufletesc, caci un glas, ce ma striga din departare, ma trezi.
— Ei! jupane, ei! n-auzi, ia stai! stai o țara. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, vazui un stol de fete și neveste, îmbracate de sarbatoare, care, ridicandu-se de pe malul paraului și alergand spre noi, ne faceau semn cu mainile sa ne oprim.
— Dar asta ce-a mai fi, zisei eu mirat tovarașului meu; ia sa ne oprim. Și, oprindu-ne, sosira și ele buluc. Toate erau roșii ca niște bujori și suflau ca niște foi în mișcare. Cat te-ai șterge la ochi, furam închiși din toate parțile într-un cerc de altițe și de catrințe; nici una însa nu începu vorba; dar fiecare se uita cu un fel de neîncredere la noi.
„Minunat! cugetai eu, uitandu-ma împrejur. Un Apolone ca mine și un cerc de grații ca acesta numai la Pipirig se poate gasi.”
— Ei, și, în sfarșit, ce ne-ați oprit în drum; aveți sa ne întrebați de ceva?
— Baaa… n-avem nimica de întrebat, zise una mai țanțoșa dintre ele; da v-am chitit de departe ca aveți marunțișuri de vanzare.
— Ca, adica, suntem coropcari, nu-i așa? Apoi n-ați chitit rau deloc, numai cat, în loc sa avem de vandut, avem de cumparat: trandafiri de pe la fete și mure de la neveste; și zicand aceasta, stransei ușor cu dosul a doua degete obrazul grasuliu și roș al celei ce-mi vorbea. Cu o lovitura ușoara ea-mi dete mana jos și o rupse de fuga, razand cu hohot. Celelalte o urmara și, ca un stol de rațe salbatice speriate de vanator, zburara, împraștiindu-se, care încotro.
Statui un minut spre a le privi cum fug și, deși nu-mi placu deloc chipul cum ma cantarise în mintea lor acești judecatori în catrințe, deși ma vazui scoborat la simpla treapta de coropcar, totuși aceasta neașteptata și hazlie întamplare schimba șirul gandurilor mele și-mi aduse seninul în suflet și pe fața.
Soarele se coborase acum sub orizont și umbrele nopții se ridicau fumegand de prin adancurile vailor. Treptat, se stingea orice mișcare și, cel mult daca un greier de miriște, un scarțait de cumpana sau un latrat de caine mai tulbura adanca liniște a vazduhurilor cuprinse de amurg.
Era tocmai sa ne abatem la cea dintai casa țaraneasca, cand iata ca ne întampina preotul din sat, care ma cunoștea.
— Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde și-ncotro?
— De unde vrei și-ncotro vrei, parinte. Dar sfinția-ta?
— Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o sa va opriți nicaieri?
— Tocmai la aceasta ne gandeam și noi; suntem obosiți și flamanzi.
— Daca-i așa, poftiți ma rog la mine și-om îngriji de toate. Se înțelege de la sine ca, fara multe marafeturi, primiram bucuroși invitația parintelui Ionica Galeanu.
Peste o jumatate de ceas, ne aflam deci în gazda la parintele Ionica din valea Pipirigului.
Nu știu pentru ce, stand întins pe un așternut de iarba proaspat cosita și mirositoare și privind stelele, care începeau a se aprinde în seninul serii, ma stramutai cu mintea în niște timpuri vechi, dar vechi de tot: patriarhul Abraham trecea mareț prin închipuirea mea cu lunga lui barba și cu sacrii lui perciuni; înfloritele vai biblice pline de soare se deschideau înainte-mi ca niște guri de rai; iar între îndoiturile verzi ale dealurilor, turmele albe pașteau în larg iarba frageda a colinelor. Pe îngerii calatori îi vedeam iarași cum sosesc și bat la ușa binecuvantata a parintelui evreilor; iar pe batrana Sarah mi-o închipuiam umbland și aprinzand focul pentru cina de seara…
Și cu toate acestea nu ma aflam decat în nevoieșa vale a Pipirigului, lipsita de orice aureola legendara, la parintele Ionica, un preot mic și blond, fara nici o asemanare cu fabulosul protoparinte al poporului lui Dumnezeu; la preoteasa sf.-sale, o femeie voinica cu chip curat romanesc și care capatase, fara nici o binecuvantare, pe cei cinci copii ai sai zdraveni și sanatoși, și din care pe nici unul nu-i trasnise prin cap sa-l jertfeasca vicleniei lacome a vreunui Dumnezeu. Noi?… Noi mai puțin înca semanam cu îngerii calatori; eu, mai cu seama, m-aș fi spanzurat daca cineva ar fi îndraznit sa ma ieie drept înger; și totuși închipuirea mea voia cu orice preț sa însemne o trasatura de unire între mareția legendara a trecutului și micimea schiloada a timpului de fața. Și cine știe pe unde ar mai fi cutreierat gandul meu, daca foamea, pardalnica de foame nu l-ar fi atarnat greu spre pamant. Parintele Ionica veni sa ne pofteasca la masa. Ce pitoreasca era masa parintelui Ionica! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, statea nemișcata o mare mamaliga frumoasa ca aurul, din care aburii suri și fierbinți se ridicau drept în sus, ca din jertfa lui Abel; iar împrejurul mamaligii, strachinile noua, smalțuite cu albastru și roș, pline cu borș de oaie și numarate pe caciuli, stateau fiecare alaturea cu cate o lingura alba de lemn, de asemenea noua.
— Binecuvanteaza, parinte, zisei eu, așezandu-ma la masa.
— Binecuvantata fie împarația Tatalui și a Fiului… și sfarșitul binecuvantarii, adica Sfantul Duh, se pierdu în gatul adanc al parintelui Ionica.
Cu cruce, fara cruce, începuram a sorbi din borșul fierbinte cu iuțeala potrivita foamei fiecaruia dintre noi, ridicand sprancenele și încrețind fruntea. N-aveam furculițe și, prin urmare, cautam a da mamaligii forma cea mai nimerita spre a luneca pe gat. Sorbiturile și înghițiturile se urmau cu o cadența regulata și monotona. Eram satui. Ne scularam de la masa: era și timpul, caci pleoapele noastre de plumb ne cadeau fara voie peste ochi; sangele nostru leneș începuse a circula greoi și somnul ne dobora la pamant… „Et misit soporem in Adamum.”
Atata numai ca, la deșteptare, nu era sa gasesc langa mine o Eva în plus și o coasta în minus.
Și, deși toata casa parintelui Ionica îmi era pusa la îndemana cu toate poclazile și lavicerile sale, ma hotarai totuși sa dorm afara. Am cateodata porniri molatice de sibarit ; decat, aceste porniri îmi vin, de regula, tocmai atunci cand le pot împaca mai puțin…
Astfel, în locul așternutului moale de foi de trandafir, ma mulțumii cu o patura groasa de iarba mirositoare, cosita în ajun; înlocuii stofa moale de Bitinia prin o alba și curata poclada de lana țigaie facuta de însași mama preoteasa; iar sub cap pusei o perna vartoasa de lana, cu horbota pe margini și înfațata chiar atunci. Ma învalii cu alta poclada și, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele. N-avui timp sa ma îmbat de priveliștea mareața a serii aceleia. Luna și stelele, care înotau în negrele și departatele adancuri ale nemarginirii, ma priveau cu atația ochi de foc cu gene de umbra… dar ce-mi pasa mie de toate acestea? Mie-mi era somn și adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipa de ochi.
Și trimise somnul asupra lui Adam (lat.). S i b a r i t — persoana care traiește în lux, lene și desfrau.

JUPÂNEASA ZAMFIRA

Marcu e un han așezat pe valea Negrei, cam la jumatate calea dintre Șarul Dornei și Broșteni.
Eram la 18 iulie, cu doua zile adica înainte de iarmarocul de la Falticeni și, prin urmare, o mulțime de care țaranești, încarcate cu de-ale vanzarii, se oprisera aici din drumul lor spre iarmaroc. În mic, se putea vedea tot comerțul și toata industria muntelui: oale, strachini, mangal, doage, cofe, putini, piei de oaie, sumane, țesaturi groase de canepa, panza de bumbac, ștergare de borangic, lavicere, țesaturi mai subțiri de lana vargata, opinci nelucrate de piele de porc,si pleca mai depoaerwww linguri grosolane, scafiți, coveți, știubeie de salcie, chersine și alte cateva produse ale unei industrii cu totul primitive.
Așa, calare, cum ma gaseam, statui un moment sa privesc cu de-amanuntul la toate acestea.
— Ei, și ce-ai ramas țintuit în drum? auzii deodata pe tovarașul meu, strigandu-mi de la spate. Nu cumva ai de gand sa te faci negustor de opinci sau de doage?
— Și de una, și de alta, scumpul meu spectru; de opinci spre a-ți pregati cataligele pentru calatoria pe lumea cealalta; de doage, pentru a meremetisi pe cat cu putința, barbanța hodorogita dintre umerele tale; cine știe, poate vei fi nevoit sa duci lui Pluto puțin lapte acru ca plocon, spre a-ți face și ție loc în al optulea cerc al iadului, langa Thaďs, vechea ta amanta, care — pe cat am aflat — face de doua mii de ani o baie care nu miroase tocmai a parfum de roze. A m e r e m e t i ș i — a drege.
— Fara sa te magulesc, trebuie sa-ți marturisesc, zise tovarașul meu, ca — din cați cunosc — dumneata ești cel mai tare în anacronisme; de asta data însa o sa-mi dai voe sa restabilesc puțin ordinea cronologica a faptelor: despre Thaďs, Laďs, Phrynea și alte Aspasii, vom sfatui pleno ventre ; nu bagi de seama, se vede, ca am devenit straveziu de foame?
Descalecaram la ușa crașmei; lasaram fraiele cailor în mainile Axiniei și intraram înlauntru. Un miros de rachiu ma izbi în nas. Crașmarul, un roman de asta data, rasarea, ca de obicei, pe jumatate de dupa tejghea și, c-o îndemanare vrednica de cel mai desavarșit Avrum, manuia un întreg popor de pahare și de garafi. Toate curcubeiele pareau ca-și dadusera întalnire și se varasera, pe culori, în sticlele cu rachiu ale crașmarului de la Marcu. Cei cațiva dulapi unsuroși, așezați în chip de mese, pe cate patru picioare batute în pamant, erau cuprinși, pe toate parțile, de barbați și de femei cu masuri și cu pahare de rachiu dinainte. În munte vinul nu are trecere; se pare însa ca s-a facut un fel de învoiala între vin și rachiu: rachiul sa se bea, iar vinul sa-i împrumute paharele; și dupa modul cum romanul din munte masoara din cap pana-n picioare litrul de rachiu ce i se pune dinainte, s-ar parea ca o singura parere de rau i-a mai ramas — aceea, adica, de a se fi înlocuit patriarhala oca a lui Cuza printr-o blestemație nemțeasca pe care și el, de ciuda și pentru a mai mari cuprinsul macar în gand, a botezat-o cu numele de „chila”; și iata-l deci pe romanul nostru din munte band rachiul, nici cu stamboala , nici cu merța, ci numai cu chila. Și se face la noi, în toate zilele și pe toate drumurile, un foarte hazliu patriotism; se striga și se scrie ca crașmarul jidan otravește populația noastra rurala; și, pe tema aceasta, se tuna atata încat ai crede ca ultimul cuvant al regenerarii noastre naționale trebuie cautat în fundul șipului cu rachiu al lui Ițic sau
Cu stomacul plin (lat.) Stamboala — banița. Șloim. E o greșeala. Badea Ion, crașmarul nostru național, are tot atata de puțini dumnezei, daca nu chiar mai puțini, decat cel mai perciunat Avrum: papușoiul, gaina, oul, lavicerul, naframa, cojocul, sumanul nimeresc tot așa de bine drumul spre badea Ion, ca și spre jupanul Ițic; singura deosebire ar fi poate aceea ca otravitoarele dresuri ale rachiurilor, în loc de a fi jidovești, ar fi în cazul celalalt curat romanești; și, deși lucrul acesta ar fi, în adevar, un mare pas facut pe calea regenerarii, ar trebui totuși sa se considere ca romanul, sceptic cum e, da foarte puțina însemnatate faptului ca otrava de care moare e jidoveasca sau curat romaneasca.
Și deși, spre cea mai mare glorie a neamului romanesc, țaranul nostru se pare înzestrat cu un stomac de tinichea, aceasta nu împiedica totuși ca barbații de munte sa aiba fața arsa și îmbatranita, iar femeile sa para ca niște capre cu picioarele etice și cu sanuri lungi, ascuțite și salbatice. Mi s-a întamplat sa întalnesc, de multe ori, babe purtand în brațe copii mici. „Al cui e copilul, matușa?” o întrebam eu, dorindu-i cale buna. „A cui sa hie? ia, a neu”, raspundea ea cu glas subțire și înțepat, lasand sa se întrevada o raghila ruginita de dinți, în dosul a doua buze albe cu pete roșii-vinete. „Prea cu putința, ziceam eu în gand, caci și copilul însuși e batran…”
— Noroc bun, zisei, intrand în crașma, urmat de tovarașul meu, și adresandu-ma crașmarului.
— Foarte mulțumim, raspunse el mecanicește, și urmand a deșerta garafi și a umplea pahare și masuri de rachiu pentru numeroșii sai mușterii.
Îmi era, în adevar, foame; dar nu ma ispiteau deloc cei cațiva carnați lungi, colbaiți, subțiri și cu pantecele lipit de spate, ce atarnau pe cuie deasupra tejghelei; ai fi zis ca lor înșiși le era foame, atata erau de costelivi!… Oricum, tovarașul meu îi masura Raghila — darac, instrument cu dinți de fier pentru pieptanat fuioarele de canepa.
cu ochii scanteietori și lacomi, și era cat pe ce sa întinda mana și sa înhațe unul.
— Puțina rabdare, zisei eu, dandu-i mana la o parte, hamesitule antropofag; ia seama ca ceea ce vezi înaintea ochilor tai nu sunt decat toate rudele tale înșirate pe ața și spanzurate pe cuie în crașma de la Marcu.
Tovarașul meu marai ceva printre dinți, dar se stapani.
— Jupaneasa, jupaneasa, zisei eu, strigand pe femeia crașmarului, care umbla de colo pana colo, slujind pe mușterii; jupaneasa, ia poftim oleaca-ncoace.
Și femeia se apropie de mine. Crașmarul se parea ca-și cauta de treaba.
— Ma rog, zisei eu, cand femeia fu langa mine, am voi sa mancam ceva; venim de departe și suntem osteniți și flamanzi; n-ai vreo odaie mai deoparte?
Crașmarul însa, care auzise întrebarea mea și care cu o repegiune de maestru cantarise caștigul ce i se înfațișa, zise femeii lui:
— Du pe dumnealor în odaie, Zamfira, și vezi ce poftesc. Ne scularam și urmaram pe crașmareasa. Sunt dator sa însemn în treacat ca Zamfira lui Ilie Filipoiu, crașmarul de la Marcu, se deosebea mult de Sura lui Avrum din Șeștina: statura mijlocie, sprancene negre îmbinate, par castaniu, ochi caprii, nasul drept, gura mica, fața ovala, cate o gropița în fiecare obraz cand rade, varsta — 25 de ani… Și daca mai adaugi ca viața sedentara și bunul trai îi pastrase toata plenitudinea, rotunjimea și fragezimea formelor femeiești, daca mai adaugi tonurile trandafirii care rasareau de sub pielea alba și curata a feței și a brațelor ei, apoi cu drept cuvant te-ar fi prins mirarea și n-ai fi putut sa-ți dai socoteala cum de se ratacise aceasta mieluța țigaie printre atatea capre fara barba.
— Jupaneasa Zamfira, zisei intrand în odaie și adresandu-ma crașmaresei, nu cauta ca suntem așa prapadiți; ia pardalnica as de ploaie ne-a apucat pe Șeștina și ne-a murat ca pe niște șoareci; dumnealui, îl vezi? și aratai la tovarașul meu, e caprar în armata lui Voda, și eu sunt revizor de drumuri; calatorim pe socoteala stapanirii și, fiindca norocul ne-a adus în casa la dumneata, apoi da-ne ceva sa mancam; platim oricat, numai sa fim mulțumiți.
— Da ce-ți pofti dumneavoastra? ne întreba ea.
— Asta-i asta, jupaneasa Zamfira; doar știu ca n-o sa ne dai borș de ochi caprii și friptura de obraji trandafirii; ia da-ne și dumneata vreun scrob, vreun borș de pui, niște branza cu smantana, da-ne ceva, ca suntem așa de flamanzi, încat, de mai stai mult cu noi, te mancam cat ai clipi.
Și o stransei ușor de obraz cu dosul a doua degete.
— Da-ți aștepta o țara? ma-ntreba ea zambind și dandu-mi jos mana cu o lovitura ușoara.
— Da om aștepta și doua, numai cat mai degraba, ca tovarașul ista al meu are obicei de moare cum apune soarele și n-aș vrea sa moara flamand, sarmanul.
— Îndata, încheie Zamfira noastra, ieșind iute și tragand ușa dupa dansa.
Peste puțin, Axinia intra în odaie.
— Da neavoastra, ma întreba ea, îți ramanea aici ori mergeți mai departe?
— Da tu, Axinio, unde crezi ca e mai bine de mas? Prin parloage ori la jupaneasa Zamfira din valea Negrei Broștenilor?
— Cum îți vrea neavoastra.
— Foarte bine, manem aici. Du-te și cere sa-ți deie sa mananci; cere sa-ți deie și vin, daca bei; pune-te bine la cale și, daca nu-i avea unde dormi, vino aici în odaie.
Axinia paru ca vrea sa zica ceva, dar se razgandi, ieși și se duse.
Tovarașul meu se lungise cu fața-n sus pe unul din cele doua paturi ce se aflau în odaie și statea nemișcat, cu ochii în podele Podele — tavan.
și cu ceafa rezemata între degetele încleștate ale amanduror mainilor sale, în loc de perna. Ma lasai și eu într-un cot pe celalt pat; ma simțeam obosit. Peste puțin, ușa se deschise și jupaneasa Zamfira intra cu ceea ce s-ar putea numi tacamuri. Trase masa de langa fereastra în mijlocul casei, așternu pe ea ceva care semana a o fața de masa și puse doua tacamuri alcatuite fiecare din cate doua talgere, unul întins și altul adanc, care se înrudeau cu farfuriile prin forma, iar cu strachinile prin florile lor de smalț albastru și gros; furculițele și cuțitele, deși cam ruginite, erau totuși cuțite și furculițe; lingurile de tisa, cu coada în forma de șarpe sapat în lemn, dovedeau munca staruitoare a vreunui calugar; iar deasupra tuturor, domnea cate un gros și mare șervet de canepa strans în patru.
— Bravo, jupaneasa Zamfira! zisei eu, privind pe crașmareasa cum punea masa, și fara a ma urni de pe cotul pe care stateam rezemat, bravo! pe cat vad, dumneata ai de gand sa ne ospatezi ca pe niște feciori de domn. Vezi dumneata pe tovarașul ista al meu, care sta lungit ca o tanjala? Sa știi ca, pana acuma, el a și suflat cu gandul o mamaliga întreaga și-o oala cu borș; pentru el, prin urmare, și fiindca suntem, cum s-ar zice, la Sf. Ilie, sa n-aduci la masa decat doua mere, da știi d-ta, de cele santiliești, pe-o parte galbii și pe alta trandafirii și, daca fragii nu s-au trecut, n-ai face rau sa-i aduci vreo doi, ca-i plac strașnic.
— Ei, dumitale nu ți-e foame, zise ea roșindu-se ușor și sfarșind de pus masa.
— Cam ai dreptate, jupaneasa Zamfira, eu sunt de cei care se satura cu lumina luceferilor de seara.
— Ai sa mananci tranteala de la badea Ilie, zise tovarașul meu, întorcandu-se pe o parte și cu fața-n casa.
Crașmarița ieși și, dupa cateva minute, intra cu o femeie dupa ea, amandoua încarcate cu de-ale mancarii. Ni se puse pe masa o coșcogea mamaliga pe un fund de lemn, un scrob, la care se pareau ca luase parte gainile unui sat întreg, o mare strachina cu caș framantat chiar atunci și o strachina, și mai mare înca, plina cu un ocean de borș. Tovarașul meu se scula iute, se puse la masa și începu sa manance cu o lacomie și o furie vrednica de un salbatic.
— Bine, jupaneasa Zamfira, zisei așezandu-ma și eu la masa, pe cat vad, d-ta îți bați joc de noi; am uitat, ce-i drept, sa-ți spun ca d-lui e Flamanzila din poveste, care, numai pe-o masea, pune noua cuptoare de paine și noua ialoviți fripte; și d-ta ne-ncurci c-o lingura de borș și c-un strop de branza? Ia stai numai oleaca ș-ai sa vezi cum o sa sufle într-o clipa și scrob, și branza, și borș, și mamaliga.
— Și d-ta, ce nu-i dai pace? daca i-i foame, cum n-are sa manance?
— A! Vasazica pe d-ta, jupaneasa Zamfira, te-a palit mila de d-lui! bine, am sa te așez la badea Ilie.
— Ei! Parca badea Ilie alta grija n-are. Și raspunsul acesta atat de simplu ma lasa pe ganduri… „Hm! cugetam eu, pișcand din mamaliga și sorbind subțire borșul de pe varful lingurii; mi se pare ca jupaneasa Zamfira are ochi destul de caprii și, daca cerurile s-ar hotarî sa-și amestece cu marile culoarea și adancimea lor, ar trebui sa se ieie puțin dupa ochii sprintenei jumatați a lui badea Ilie de pe valea Negrei Broștenilor; nu știu, însa, în cazul acesta, cu ce lumini tainice și cu ce viața arzatoare ar însufleți ele moarta lor adancime… Și în ochii jupanesei Zamfira e atata taina și atata viața arzatoare!… Sunt atat de mici gropițele din obrajii ei cand rade!… Am vazut în viața mea atatea sprancene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strange ființa atat de puternic în arcul lor fermecat, dupa cum gasira cu cale s-o faca, într-o clipa, sprancenele jupanesei Zamfira. Toți trandafirii pamantului s-ar vesteji de ciuda daca s-ar uita la gura mica și înflorita a crașmaresei…” Ialovița — vaca mare și grasa.
Și nu bagam de seama ca duceam la gura lingura deșarta și ca, în mod inconștient, luam de doua ori din mamaliga și niciodata din borș. Și poate ca aveam dreptate; caci, mai la urma, cine pusese pe jupaneasa Zamfira sa stea înfipta în fața mea și, mai ales, cine poftise pe sfantul soare, care apunea, sa se strecoare prin fereastra și sa amestece nuanțele de aur antic ale razelor sale cu tonurile albe și trandafirii, care rasareau de sub pielea fina a femeii acesteia?
— Ma rog, jupaneasa Zamfira, zisei eu lasand lingura, punand mainile în buzunari și rasturnandu-ma în cumpana pe speteaza scaunului, ma rog, nu crezi d-ta ca soarele, acest Fat-Frumos din poveste, a pierdut urma Ilenei Cosanzene, și ca s-a varat pe fereastra la d-ta, ca s-o caute? Eu te sfatuiesc sa tragi perdeaua, ca tare ma tem sa nu te vad zburand pe fereastra calare pe-o raza de lumina…
— Ei!… zise ea c-un fel de cochetarie proprie oricarei femei, ia lasa-ma-n pace! Și un fel de manie prefacuta se citea în ochii ei. Stranse iute de pe masa și ieși.
Peste puțin ușa se deschise și Axinia intra.
— Da…
— Da bine, sfarleaza dracului, zisei eu luandu-i vorba din gura, alt drum nu era de mers la Șar?
Axinia se uita lung la mine, neînțelegand de ce-o luam așa repede.
— Cata-ți treaba, Axinio, zise tovarașul meu batand-o ușor pe umar; nu te speria; ia jupaneasa Zamfira nu-ș ce-o facut, nu-ș ce-o dres cu ochii d-sale cei în floarea fuiorului de canepa, ca l-a sagetat prin inima. Nu cumva știi tu sa descanți de sagetatura?
— D-apoi sa-i descante cine l-o sagetat, zise ea jumatate glumind, jumatate mușcata de un fel de gelozie înnascuta oricarei femei.
— Ma rog, zisei eu, pe un ton de o seriozitate silita; n-o sa sfarșești cu fleacurile? Du-te, Axinio, și zi cuiva sa ne aștearna ceva pe paturi sa ne culcam, ca eu cad de somn. Tu unde te culci?
— Da m-oi culca și eu undeva.
— Foarte bine, numai sa nu te culci cu nasul la stele, sa te gasesc maine dimineața cu fluier de argint între dinți; nu de alta, da n-aș vrea sa-ți vad iepele și pe cuconașul ist tanar bocindu-te.
— Lasa, nu purta neata grija de asta, zise ea roșindu-se ușor și ieșind din odaie.
Peste puțin, jupaneasa Zamfira și cu Axinia intrara cu de-ale așternutului. Pusera pe fiecare pat și la capatai cate o perna mare și vartoasa, iar în lung cate doua poclazi una peste alta, una ca prostire și alta ca ogheal. Ni se puse pe masa un sfeșnic de lut cu o lumanare de seu și cateva chibrituri.
— Iaca așa, jupaneasa Zamfira, zisei eu uitandu-ma la paturi, nici împaratul turcesc nu cred c-o sa doarma noaptea asta mai bine decat noi. Un lucru numai: cu poclada asta — și aratai pe cea cu care era sa ma învelesc — s-a mai învelit cineva?
— D-apoi ne-am învelit noi, raspunse ea, uitandu-se lung la mine și neînțelegandu-mi rostul întrebarii.
— Nu glumești?… Chiar d-ta singura, jupaneasa Zamfira?
— Ei, zise ea ca înțepata de întrebarea mea, d-tale ți-i de glumit, nu ți-i de dormit.
— Ba deloc, jupaneasa Zamfira; eu n-am glumit de cand sunt.
— Ba, jupaneasa Zamfira, întrerupse tovarașul meu, ia sa-ți spun eu una și buna: vrei sa n-auzi la noapte trasnind pe acoperamant și hodorogind prin pod? unge ferestrele cu usturoi și pune cruce de ceara galbena pe borta cheii; altmintrele, toate bufnițele și toate cucuveicile, de pe unde-or fi, toate-or sa se stranga în preajma casei d-tale; ș-ai sa vezi sclipind toata nopticica lumini albastre pe la ferești… Trebuie sa știi ca d-lui îi lunatic și noaptea sta la sfat cu strigoii, cu bufnițele și cu liliecii.
— Da poate ca n-a mai hi tocmai așa cum spui d-ta, zise ea cam în bataie de joc.
— Vasazica…
Și tovarașul meu își puse mainile la spate și privi pe crașmareasa drept în ochi.
— Vasazica, zisei eu apucandu-l de varful urechii și facandu-i vant, vasazica, stanga-mpree… jur! și la culcare… marș!
Amandoua femeile ieșira din odaie razand cu hohot. Cand ne scularam dimineața, soarele înca nu rasarise; caii erau dinaintea crașmei și Axinia-i înșeuase. Badea Ilie și jupaneasa Zamfira erau sculați și trebaluiau prin crașma.
Platiram și ieșiram sa plecam.
— Apoi mai ramaneți sanatoși, zisei încalecand și carnind calul spre drum.
— Sa mergeți sanatoși și drum bun, ne dorira într-un glas badea Ilie și jupaneasa Zamfira, și mai poftiți cand v-îți intoarce, adauga aceasta din urma.
— Bucuroși, sa va gasim sanatoși! Plecaram. Pentru întaia oara poate în zilele mele, mergeam pe un drum de munte în o stralucita dimineața de vara, fara sa-mi dau seama de frumusețea locurilor ce strabateam… Gandurile mele ramasesera departe de mine… Și cine știe cat aș fi mers astfel, daca tovarașul meu nu s-ar fi însarcinat sa ma smulga dintr-un soi de toropeala sufleteasca…
— Ei! batranule Isac Lachedem, îl auzii deodata strigand de la spatele mele, ei! legendarule jidov ratacitor, ia privește și-mi spune, te rog, daca, sub cerul veșnic de primavara, care plutește peste fericitele vai ale Cașmirului d-tale asiatic, unde închipuirea a așezat raiul pamantesc, ai vazut un rasarit de soare sau o priveliște mai mareața decat pe valea Negrei Broștenilor noștri? Oare Himalaiele și Hinducușii misterioasei d-tale patrii își înalțau mai mandri spre cerul limpede piscurile lor aeriene? și aurul idealizat al razelor de soare poleiesc acolo mai fermecator decat aici creștetele lor neguroase? Oare e acolo mai molatic și mai cu maiestrie țesut din ceața și lumina valul straveziu și imens aruncat de D-zeu peste adancuri? Oare spiritul, care sufla peste ape în zorile Creațiunii, era mai dulce și mai lin decat adierile departatului nostru apus? În ce parau de rece și curgatoare roua a pus natura un suspin mai adanc de dureroasa dragoste decat în glasul Negrei Broștenilor noștri? Și daca, fața de toate acestea, ramai înca nepasator, daca idila biblica a lui Boaz și Ruth nu-ți înflorește închipuirea, daca din zarea veacurilor nu-ți rasar în suflet ochii negri ai indianei Tamar, daca nu întrevezi sub alba stola asiriana chipul fermecator al chaldeianei Rachel, daca, în sfarșit, sufletul d-tale mai ramane, fața de toate acestea, lanțuit în sanul crașmaresei cu ochi în floarea fuiorului de canepa…
— Daca toate acestea se întampla sau nu se întampla, îl întrerupsei eu, tu ramai totuși cea mai mare secatura din univers…
— Tocmai cand…
— Tocmai cand și destul, ori te umflu de urechi.
— Foarte bine; iata un argument în fața caruia trebuie sa-mi plec capul și…
— Sa taci…

UN POPAS

Pe înnoptate, ajunseram în Paltiniș. Casele, rar semanate pe amandoua laturile drumului, începusera a dormita în mijlocul ograzilor largi, împrejmuite cu garduri de razlogi în zigzag; iar pe langa focurile aprinse mai deoparte, și ale caror flacari roșietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stateau cei de casa, pregatind cina de seara. Aninat de o cujba înalta, atarna, nemișcat, deasupra focului, ceaunul negru într-o baie de flacari; un caine cu urechile ascuțite și istețe, conștient de locul ce-l ocupa în familie, statea și el culcat în apropiere, cu botul pe labe și cu ochii ținta la foc; un copil cu un baț lung, mai mult de joaca, scormolea de departe jaraticul, și o puzderie de scantei se ridica, topindu-se în vazduhul înalt și întunecos…
— Jupaneasa Catrina, jupaneasa Catrina! auziram deodata pe Axinia strigand.
Cand întorsei capul, o zarii prin întuneric, acațata de un gard de razlogi și suita pe el ca pe o scara.
— Jupaneasa Catrina, jupaneasa Catrina! și cu pumnul ei mic batea repede într-un razlog care rasuna înadușit; jupaneasa Catrinaaaa!…
— Da cine ma striga? auziram noi un glas de femeie întreband din întuneric, fara a se apropia.
— Eu, jupaneasa Catrina, Axinia din gura Borcii. Duc pe doi boieri pana-n Șar, ș-am înnoptat aici; ne-am întalnit în drum cu badea Gheorghe, ș-o zis sa venim sa manem în ia-seara la neata.
— D-apoi ca v-iți duce neavoastra, jupaneasa Axinie, în alta parte, ca eu n-am unde sa va culc, raspunse ea scurt, înțepat și manios.
— Nu te supara, jupaneasa Catrina, zisei eu, ca nu-i nime de vina; ia, badea Gheorghe al dumitale a crezut c-are sa-ți fie urat singurica în ia-seara; pacat ca nu ne primești; cand ai ști ce oameni de treaba suntem!…
Drept raspuns auziram o ușa trantindu-se.
— Ei, sfarleaza dracului, ai pus-o de mamaliga cu badea Gheorghe și cu lelea Catrina ta! Unde dracu manem noi în ia-seara?
— Da las c-om gasi noi…
— Da, adica, de ce nu ne-a fi primit, fa Axinio?
— Da manca-o-ar jernii ; parca crezi neata ca doarme singura cand nu i-i omu acasa?
— Da?… Atunci sa mergem în alta parte. Carniram caii și intraram într-o ograda, care deocamdata parea pustie; înaintand însa puțin, zariram la o parte un masiv de umbra. Era o casa. O lumina slaba țașnea din loc în loc prin pereții ei și, daca acea lumina ar fi fost mai puternica, ai fi crezut ca arde casa pe dinlauntru. Un caine se însarcina sa vesteasca pe cei din casa despre sosirea noastra. Ușa se deschise larga, și un flacau voinic se arata în privazul ei luminat.
— Buna vremea, voinicule, zisei eu apropiindu-ma; bucuroși de oaspeți?
— Mulțumim dumneavoastra, bucuroși, poftim, raspunse el alungand cainele.
Descalecaram. Eu și tovarașul meu intraram înlauntru; Axinia ramase la cai. Pe o vatra mare, plina cu jaratic, sub un horn grosolan, așezat pe un pop de stejar, un flacauan cu pieptul gol și puternic, cu fața rumena și plina de sudoare, palea o mamaliga uriașa. Un capat de lumanare de seu, înfipt într-un poponeț de lut, și cu mucul mai înalt decat flacara, mijea pe o masa, asemenea unui trunchi
Viermii (reg.) Sfeșnic.
de casapie; de jur împrejur, pe langa pereți, goale, unsuroase și așezate pe picioare de lemn batute în pamant, se întindeau niște lavițe înguste. Barnele de brad, din care erau durați pereții fara ferești, își aratau pe alocurea goliciunea lor rotunda și afumata de sub o lipitura coșcovita de lut galben, manjit odata cu var. În cotlonul dintre horn și peretele despre ușa un teanc scorojit de piei mițoase de oaie statea înghemuit și umplea casa de un miros patrunzator de stana. Cand mamaliga fu gata, flacaul o rasturna fierbinte pe o masa mai mica și rotunda, ce se afla în mijlocul casei. Celalalt flacau scoase de sub lavița ceapa, ucise pe masa cu un pietroi niște sare, aduse nu știu de unde o scafa de lemn plina cu branza și, poftindu-ne și pe noi, începuram a manca. Fara multe marafeturi, facuram cinstea cuvenita cinei frugale a flacailor; iar Axinia, intrand cu tarnițele și cu poclazile de la cai tocmai la timp, putu și ea sa nu ramaie de caruța.
Cina fu scurta. Greul însa începea de aici înainte; erau unele probleme de calatorie, foarte încurcate, pe care însa tovarașul meu le dezlega cu o iuțeala și o îndemanare fara seaman; așa, de pilda, fu de ajuns ca somnul sa-i faca chip pe la gene, spre a-l vedea numaidecat asezand în lung o tarnița pe una din laviți, potrivindu-și în scobitura ei, plina cu o perna vartoasa, capul sau mic și țuguiet, întinzandu-și ca o rama firul subțire și lung al persoanei sale pe lavița prea lata pentru dansul, acoperindu-se pana peste nas cu una din poclazi și, într-o clipa, adormind. Tovarașul meu era o alcatuire fericita în puterea cuvantului. Axinia umfla și ea o poclada și o perna fara sa zica nimic, ieși din casa și se facu nevazuta. Cat despre mine, care, cand e vorba de somn, am de împacat o suta de ochi, chibzuiam un loc pentru acest soi de moarte vremelnica. Lavițele erau prea înguste pentru mine și ma hotarai deci sa ma culc jos la pamant.
— Mai baieți, întrebai eu pe flacauani, da oleaca de fan nu s-a gasi pe la voi?
— Ba s-a gasi, cucoane, cum sa nu se gaseasca?
Și fara alta vorba, ieși din casa unul din ei și, peste cateva minute, se întoarse cu o coșcogea sarcina de fan. Desfacui fanul în o patura groasa, jos în mijlocul casei, pusei și eu o tarnița drept capatai, ma lungii pe mirositorul meu așternut, ma învelii cu poclada ramasa, închisei ochii și chemai somnul. Cei doi baietani se și lungisera cu fața-n sus și cu piepturile desfacute pe locurile de pe lavițe ramase slobode.
Stinsesem lumanarea de mult, și somnul, cu amețitoarele lui mangaieri, cauta sa amorțeasca și sa închege cursul din ce în ce mai încet al gandurilor mele. Eram, poate, pe punctul de a pași în adanca liniște a somnului, dar ma opri o clipa zgomotul îndesat și ragușit, ce-l faceau niște picaturi, parca de ploaie, ce-ar fi cazut de sus, rar și îndesat, pe poclada cu care eram învelit. Poate ca afara ploua în adevar și, de prin acoperamantul spart, picura înlauntru. Se poate… În tot cazul scosei mana de sub învelitoare și, pipaind, cautai sa ma încredințez… nici urma de udeala… și totuși picaturile nu încetau de a cadea peste mine din ce în ce mai des… Poate ca vechimea lucra și noaptea la desființarea coșmoagei în care ma adapostisem, și lutul din coșcovituri cadea peste mine în mici faramaturi… Se poate; scosei mana de sub învelitoare și cautai sa ma încredințez… Nici o urma zgrențuroasa!… Și totuși micile faramaturi nu încetau de a cadea peste mine din ce în ce mai des. O beldie mai îndrazneața din fanul pe care ma culcasem ma înțepa, parca, la ceafa; întorsei mana, ma scarpinai și impresia înțepaturii disparu. N-apucai bine sa-mi așez mana la locul ei sub învelitoare, și înțepaturi simții sub genunchi și pe la subțiori… Aproape în același timp, altele ma arsera în spate, pe piept și dupa ureche… Și ar fi trebuit sa am o suta de unghii, spre a-mi putea apara parțile atacate. Ca culme, simții pe lungul nasului și pe curmezișul frunții mele urma gadilitoare a unui mers ușor și grabit… „O calatorie pe nasul meu? Iata, în adevar, ceva cu totul original”, cugetai eu. Și nu ma dumeream, deocamdata, care sa fi fost natura ființelor silfice , ce lunecau atat de ideal pe caile fara de urma ale frunții și ale nasului meu… Sarii ars și aprinsei capatul de lumanare…
Priveliștea ce se înfațișa ochilor mei îmi deștepta în suflet și groaza, și admirația. Întreg peretele din preajma culcușului meu disparuse sub negre și nesfarșite legiuni de ploșnițe late și pantecoase, care, în pas de voie, urcau la deal drumul bagdadiei; și, deoarece ploșnițele trebuie sa fie mai vechi decat omenirea, minchipui ca meșteșugul și înțelepciunea lor razboinica trebuie sa fi slujit de noima maiestritelor alcatuiri ale armatelor omenești. În adevar, aproape de bagdadie, cațiva din ploșnițoii cei mai iscusiți erau trimiși în recunoaștere și, pipaind drumul, deschideau marșa neguroasei armate; în frunte și pe flancurile legiunilor se țineau alți ploșnițoi negri, grași și pantecoși, care pareau ca se bucura de înalte grade ierarhice; iar duiumul armatei, în lungi, tacute și negre șiruri, urca la deal încet și cu pas chibzuit; rezervele, care se țineau la urma, erau alcatuite din tineretul blond și roșiatic al națiunii, înșiruit și el dupa varsta, așa încat, la coada urdiei, furnica iute și neastamparat o sumedenie de ploșnițe mici cat gamalia boldului, prin a caror piele subțire transpira sangele roș și nemistuit înca, pe care-l supsesera cu o zi mai înainte. Ajunse la bagdadie și în dreptul poclazii mele, ploșnițele, cu o neînchipuita iscusința, pareau ca calculeaza perpendiculara și, cu o preciziune matematica, dandu-și drumul de sus, cadeau drept peste învelișul meu. Numai atunci îmi putui da seama de picaturile îndesate, ce cazusera din pod asupra mea, și nu-mi ramase decat admirațiune pentru iscusința cu care acești mici, negri și cranceni dușmani de noapte știuse sa lase drumul anevoios al culcușului meu de fan, pentru drumul strategic al bagdadiei… Oricum, umflai tarnița și poclada și ieșii afara… Iar „visatoarea nopții regina”, care, în
Silf — personaj din mitologia popoarelor celtice și germanice, care întruchipa, împreuna cu silfida, elementul aerului.
drumul sau etern, plutea pe seninul adanc al cerurilor, avu de asta data prilejul sa ma priveasca, din înalțime, în haina pe care nimeni n-o poate lua omului din spate; iar cainele de gazda, drept pe picioarele de dinainte, se uita la mine cand cu un ochi, cand cu altul, neputandu-și da seama pentru ce-mi vanturam eu așa de deznadajduit bulendrele în aer… Ma îmbracai și, de nu mi-ar fi fost gandul plin de ploșnițe, cine știe daca nu m-aș fi apucat sa fac marturisiri de dragoste „reginei blonde a nopților”, deoarece prea galeș și prea trist se uita la mine din înalta împarație a umbrelor. Gasii însa mai nimerit sa planuiesc un loc unde sa-mi pot salașlui, pentru ce-mi mai ramanea din noapte, zvanturata mea persoana.
— Mai Tarcuș sau Grivei, zisei, adresandu-ma cainelui; fiindca tu ești singura ființa din univers, care cunoști nefericirile mele din noaptea aceasta, fa bine, te rog, și-mi arata drumul spre vreo capița de fan oarecare, de vreme ce tu trebuie sa ții un catastih în regula de toate culcușurile mai calduroase din ograda stapanilor tai. Și bland îl netezii pe cap; iar el, scheunand ușor, dadu repede din coada și parea ca se silește sa priceapa înțelesul vorbelor mele. Cum însa nu știam nici unul limba celuilalt, nu ne puturam înțelege și cautai deci sa ies singur din încurcatura. Ma îndreptai, așadar, spre un masiv rotund de umbra, care parea a fi o capița de fan. Nu ma înșelasem. Fara sa mai stau pe ganduri, dadui branci capiței și-o rasturnai.
— Ho, boala! auzii deodata strigand, de sub fanul rasturnat, un glas subțire și speriat.
Și într-o clipa Axinia rasari drept în picioare în mijlocul vrafului de fan.
— Ptiu! uciga-te crucea; da aici ai fost, sfarleaza dracului?
— Da neta ai fost? zise ea, scuturandu-și repede de pe cap și de pe umeri fanul ce se acațase de ea; am chitit ca-i vo boala de jita.
— Bine, bine c-ai chitit, șoparla nebotezata: acum însa fiindca nu-s nici boala, nici jita, ia sa-mparțim capița-n doua și sa dormim.
— Da ghine, neata nu te-ai culcat înuntru?
— Dinlauntru înlauntru m-am culcat eu; dar m-am razgandit și, în loc sa dorm cu ploșnițele în casa, mai bine dorm în fan afara, alaturea cu tine.
Nu mantuisem înca de regulat noul meu culcuș și, cand ma uitai, Axinia și disparuse sub o patura groasa de fan.
— Fa Axinio, zisei eu culcandu-ma și tragand fanul peste mine, sa nu cumva sa horaiești ca te-azvarl din fan de nu te zarești.
Și fanul de peste Axinia tresari ușor sub mișcarea de echilibru, ce cauta sa și-o ea pentru dormit.
— Da ce? ai și adormit, diavol împelițat? Nici o mișcare, nici un raspuns… Nu rasarise înca soarele, cand intrai în casa și aprinsei lumanarea. Tovarașul meu și cei doi flacauani dormeau înca duși, fara a se fi urnit de cum îi lasasem de-cu-seara. Nu știu ce se va fi fost petrecut sub poclada tovarașului meu; în schimb însa, pe piepturile desfacute ale celor doi flacauani și pe fețele lor aburite de somn, mii de ploșnițe negre și cu pantecele satule stateau nemișcate și mistuiau în tihna cina lor de-cu-noapte. Cand lumina le atinse ochii lor obosiți, poate de nesomn, începura a se urni încet și greoi și a se îndruma, într-o nesfarșita urdie neagra, catre tainuitele lor chilii de sub coșcoviturile lutului de pe pereți.
— Hei! scumpul meu, zisei apucand pe tovarașul meu de un picior și tragandu-l jos; ia deșteapta-te din somnul tau de veci, caci trambița Învierii a doua a sunat de mult.
Se scula pe jumatate, se freca la ochi și, cand vazu lumanarea:
— D-apoi ca doar n-a fi ieșit bunica-mea din groapa sa horhaiesc eu pe dealuri cu noaptea-n cap.
Și fara sa mai zica ceva, se tranti furios înapoi, trase poclada pe el, se întoarse cu fața la perete și se pregati din nou de dormit.
— Te înșeli, scumpul meu, zisei smuncindu-i poclada de pe dansul; bunica-ta a ieșit din groapa de mult, și cel ce judeca viii și morții a și trecut-o în ceata sfintelor capre de pe ceea lume; hai, scoala-te sa plecam.
N-avu ce face. Cu o resignare de martir se scula pe jumatate și ramase un moment ca buimac pe marginea patului cu picioarele jos.
— Ma rog, zise el dezmeticindu-se și scarpinandu-și cu dreapta iute și îndesat umarul stang, ma rog, ce vra sa zica asta?
— Asta vra sa zica, scumpul meu, ca eu țin cu orice preț sa mai ramana cateva, macar, din picaturile sangelui tau și pentru negrii tauni din fundul Tartarului, catre care în curand vei pași.
— Breeeee!… Da de dimineața a mai început a se-nvarti moara lui Tudoran cea pustie!…
— Dimpotriva, eu cred c-a început prea tarziu; ia privește. Și apropiind lumanarea, aratai spre piepturile desfacute și negre ale celor doi flacauani.
Ramase ca trasnit; apoi, iute și fara sa mai zica ceva, o rupse de fuga pe uș-afara. Iar dupa cateva minute, dadui peste el, dupa casa, facand ziua ceea ce eu facusem noaptea… și tot în prezența lui Tarcuș.
Axinia înșeuase caii, flacauanii se sculasera și noi eram gata. Voii sa platesc ceva pentru gazduire.
— Mulțumim d-neavoastra, zise flacauanul cel mai mare neprimind banii, sa mergeți sanatoși și mai poftiți cand v-iți întoarce.
— Mulțumim dumneavoastra, flacailor, zisei eu încalecand; mai ramaneți sanatoși!
— Sa mergeți sanatoși, raspunsera amandoi într-un glas. Plecaram. Dimineața era rece și o patura groasa de roua argintie acoperea împrejurimile verzi. O liniște și o tacere solemna stapanea întreaga fire. Neguri albe se ridicau spre vazduhuri din vaile departate și adanci; iar sub raceala aerului de noapte, respirația vie și calduroasa a apelor Negrei aburea iernatic, tragand o brazda sura de ceața mișcatoare între malurile ei curate de prund cu multe fețe.
Tovarașul meu mergea zgribulit și cu gulerul de la vengherca ridicat peste urechi; Axinia, sprintena ca o țarca și împrospatata de racoarea dimineții, de-abia atingea pamantul cu pasu-i grabit și ușor. Cat despre mine, potrivit felului meu, și adapostit sub mantaua mea binecuvantata, dadusem frau slobod ochilor și gandului spre a rataci în sanul imensei nemarginiri aurite de intaile raze curate ale unui soare tanar.
Soarele era la pranz cand ajunseram în Panaci. Nu ne opriram aici, sub umbra unui fag de pe marginea drumului, decat spre a mai rasufla caii. Cand fu soarele de-amiaza, sosiram în Neagra Șarului sau Dorna romaneasca, ținta calatoriei noastre. Aici întalniram pe Halunga.
— Da…? zise Halunga vazandu-ne; și restul întrebarii îl înlocui prin cele cateva semne ale ochilor, ale sprancenelor și ale degetului sau cel cu inel de aur.
Caci, în paranteza vorbind, Halunga era omul cel mai monosilabic din cați exista pe pamant; la dansul o silaba platea cat o fraza, și un semn al aratatorului sau cu inel de aur cuprindea, de multe ori, întreaga lui gandire. Trebuia sa fi trait cu dansul mult ca sa-l înțelegi… Eu îl înțelegeam, caci traisem mult cu dansul.
— De la Piatra peste munți, raspunsei aproape în același stil.
— Hai!… și pleca înainte, facandu-ne semn sa-l urmam. Peste un patrar de ceas furam la prietenul nostru comun, un negustor din Piatra, așezat vremelnic în Șar. Trei zile staturam pe loc, și oricine își poate închipui ca în aceste trei zile învațai de la Halunga tot rostul, toate chițibușurile și toate șiriclicurile plutariei.
Și fiindca Halunga era acel care jucase hora Unirii în mijlocul Bistriței cu apa pana la brau, tot el acela care înființase în Piatra, cu Te-Deum-uri și aghesme, pitarii și casapii naționale, tot el acela care pusese temeliile societații, tot naționale, de exploatare a padurilor sub foarte naționalul nume de „Plutașul”, — urmeaza deci ca tot lui Halunga avea sa i se întample o foarte hazlie, dar totuși foarte naționala nenorocire.
Era într-o duminica; și fiindca locul de petrecere și de adunare în zile de sarbatoare e crașma și, mai ales, fiindca crașmarul din Șar era roman și nu jidan, urmeaza ca, împins de curiozitate și îndemnat de Halunga, mersei și eu la crașma, desigur, nu pentru a bea, ci pentru a vedea adunata la un loc țaranimea muntelui.
Și cine nu cunoștea pe Halunga în Șar!
— Noroc bun, bade Filipe, zise Halunga intrand, urmat de mine, în crașma plina de țarani.
— Foarte mulțumim, domnule Halunga, raspunse crașmarul, un roman cu ochii mici și vicleni.
Și Halunga, uitand de mine, se lega numaidecat în vorba, cand cu unul, cand cu altul; iar eu, cu mainile la spate și neștiind tocmai hotarat ce sa fac cu persoana mea, schimbam piciorul de reazem cand pe dreapta, cand pe stanga, și cautam sa-mi dau o înfațișare pe cat se poate mai puțin ridicola; și oricat faceam eu pe importantul, totuși țaranii, deștepți și ironici cum sunt ei, ma trageau cu coada ochiului și-și cautau înainte de baut rachiul lor prost din pahare mari de vin… La un moment dat, ușa se umplu cu pantecele și pieptul unui fel de Goliat, care, intrand înauntru și înaintand printre țarani, parea ca înoata cu umerii în afara peste un furnicar de camași albe și de chimiruri late. Ras chiar atunci, cu musteața neagra și puternica, rumen la fața, cu ochii negri, vioi și isteți, era tipul romanului în floarea varstei și a frumuseții… Acesta era vestitul Ilie Marcu, al caruia cal bea rachiu, rodea pastrama și cunoștea geografia amanunțita a muntelui mai bine decat un autor de carți didactice; cel puțin calul lui Ilie Marcu ducea, necarmuit, pe stapanul sau la toate stanele, la toate cherestelele, la toate tarlele, la toate primariile și, mai ales, la toate crașmele muntelui, cuvant pentru care lua parte la toate campaniile geodezice și de triangulație.
— Buna ziua, Marcule, îi zise Halunga, cum îl vazu intrand.
— Foarte mulțumim, domnule Halunga, raspunse Marcu. Și o strangere de mana verde și romaneasca se schimba între amandoi. Aceasta strangere de mana îi fu fatala lui Halunga.
— Mai Filipe, zise Marcu crașmarului, o oca de rapciu. Pana ce crașmarul sa aduca la îndeplinire porunca, Halunga ma facu cunoscut lui Ilie Marcu. Aceeași strangere de mana și aceeași nenorocire ma pandea.
Rachiul se aduse și trei pahare mari se umplura.
— Ia poftiți, zise Marcu, dandu-ne fiecaruia cate unul, și-ți cinsti cate-o țî de rapciu.
Și sa te împinga pacatul sa nu primești cinstea romanului… Și bietul Halunga, care nu punea rachiu pe limba lui sa-l fi taiat, fu nevoit sa ia paharul.
— Bine-am gasit, Marcule, zisei ciocnind paharul cu el și cu Halunga.
— Bine-ați venit, raspunse el; și dadu paharul de dușca. Eu și Halunga ne mulțumiram a ne muia buzele în rachiul din pahar, ca într-o adevarata infecție; dar Marcu nu înțelegea lucrurile astfel; cu „ia ma rog”, cu „bine-ați venit”, cu „bine-am gasit”, și eu, și Halunga furam siliți sa golim paharele pana la fund. Și în timp ce Ilie Marcu se parea ca bea apa, noua ni se parea ca înghițim flacari.
Cand ma uitai la Halunga, cat pe ce sa ma bufneasca rasul: roș ca un rac fiert, cu ochii bulbucați, stralucitori și înotand în lacrimi, parea ca înghite o stamboala de jaratic; voia parca sa spuna ceva, dar, din lapidar cum era, devenise cu totul monosilabic și, oricat de obișnuit eram cu crampeiele lui de cuvinte, ma simțeam, de asta data, în neputința de a-i înțelege silabele desparțite prin reticențe; avea, parca, aerul sa-mi faca mie și lui Ilie Marcu o lecție de silabisire.
Tocmai lucru mare nici eu nu plateam, mai la urma; totuși, mai tare decat Halunga, îmi pastram întrucatva, victorios, perpendiculara persoanei mele pe pamantul care mi se parea ca se îmbatase și, într-un dans fantastic, se învartea cu mine, cu Ilie Marcu, cu Halunga, cu țarani, cu tejghele, cu uși, cu ferești, cu pastrama de pe cuiele corzilor și cu un motan, ce dormea colac într-un colț, la picioarele unui sac cu faina.
„Ce dracu, cugetam eu, cuprins de vartejul rotațiunii universale, oare sa fi scapat de Ion Rusu numai ca sa dau peste Ilie Marcu? Oare Dumnezeu n-a avut alta grija decat sa umple vaile munților sai cu mustați, cu șipuri cu rachiu și cu stomacuri de tinichea?”
Și în ciuda și în dezgustul meu pentru toate crașmele naționale cu rachiu patriotic, îmi venea sa iau pe Halunga de picioare și sa dau în capul lui Ilie Marcu; gasii însa mai nimerit sa-l apuc cam de dupa spate și sa ies cu dansul afara, spre marea indignare a lui Ilie Marcu, care baga de seama, în cele din urma, ca-și pusese boii în plug cu niște netrebnici. Trebnici sau netrebnici, lasaram pe Ilie Marcu la crașma cu parerea lui cu tot; iar noi, cam pe doua drumuri, ne îndreptaram spre casa.
Cum ajunseram acasa, gazda noastra, o targoveața foarte draguța, ne lega la cap cu cate o grimea alba muiata în apa rece și porunci sa ni se dea cate o cafea neagra fara zahar. Un somn de cateva ceasuri ne readuse la starea de mai înainte. A doua zi trebuia sa plecam, și tovarașul meu a carui deviza era „Non bis in idem” se puse cu picioarele în prag și declara ca, cu nici un preț, nu se mai întoarce pe unde venise.
Eu însumi, de altmintrelea, aș fi dorit sa ma întorc pe pluta. Timpul însa fiind secetos, Bistrița trebuia sa fie mica și drumul pe apa, prin urmare, greu și primejdios. Totuși, fața cu hotararea nestramutatului meu tovaraș, trebui sa înclin pentru drumul pe apa; dar fiindca de la Dorna nu merseram niciodata cu pluta panla Piatra, cerui oarecare lamuriri de la Halunga în privința greutaților și primejdiilor ce le-aș fi putut întampina.
— Hm! facu el dupa un moment de cugetare… greu… la Colțul Acrei… apa mica… Hm… pe Clește, nu… la Chei… la Toance. Grimea — basma. Nu de doua ori pentru același lucru.
Și deși înțelegeam perfect ceea ce voia sa-mi spuna Halunga, totuși el, în dorința lui de a nu lasa nimic nelamurit în mintea mea, scoase basmaua din buzunar, o rasuci într-un ciuciulete pe care-l întinse în toata lungimea lui pe masa din mijlocul casei, și:
— Neagra Șarului, arata el, strabatand toata lungimea ciuciuletelui de basma cu aratatorul lui cel cu inel de aur.
Scoase din buzunar un carnet și-l puse perpendicular pe capatul de la vale al basmalei rasucite, mai adaugand la lungimea carnetului sau și lungimea unui creion.
— Bistrița, zise el, așezandu-le frumos și în linie dreapta, cu degetele-i albe și iuți de scamator.
Și pana ce sa-mi rasucesc eu musteața, zambind fața de chipul intuitiv cu care Halunga se silea sa vare în capul meu firea lucrurilor, pana ce sa-mi pun mainile la spate și sa ma dau aproape de masa, prefacandu-ma ca urmaresc lamuririle date de el cu mare bagare de seama, Halunga își smulse din picioare botinele și colțunii.
— Colțul Acrei, zise el, așezand curmeziș, în raport cu varful creionului, unul din colțuni. He, hei!… trebuie plutaș; pe Clește… te duci.
Și celalalt colțun, întins în linie dreapta, arata o parte din mersul drept și slobod de orice primejdie al Bistriței…
— La Chei… continua el, așezand la capatul colțunului din urma amandoua botinele paralel una langa alta și lasand între ele un spațiu îngust… numai de-amiaza se vede soarele.
Iar la o mica departare de varful botinelor și drept înainte își puse palaria.
— Toancele… iac-așa… iac-așa… zise el framantand aerul cu mainile spre a-mi arata cum adica fierbe, se sfarma și se pulverizeaza apa în lupta sa cu stancile crescute din pamant pana peste luciul ei.
Și înhațandu-mi fara veste palaria din mana…
— Aici-s Chetroșii, zise el așezand-o la locul cuvenit.
Înhațai și eu de pe pat mantaua mea cea mare și, trecand iute la spatele lui Halunga, i-o aruncai în cap, îl înfașurai repede în ea și îl cuprinsei puternic în brațe…
— Sariți! Oameni buni, sariți ca s-a înecat Halunga! începui eu a striga catu-mi lua gura, cutreierand odaia cu el în brațe.
— Ma… Ma… Ma… nebunule, îl auzeam strigand de sub manta cu glas ragușit.
— Sariți! continuai eu și mai tare, neslabindu-l din brațe. Deodata ușa se deschise și draguța noastra gazda navali repede în odaie.
— Da ce e? Ce s-a întamplat? întreba ea speriata.
— Sariți! ca s-a înecat Halunga.
— Da? Și un hohot de ras o apuca, cand vazu ivindu-se de sub manta picioarele goale ale lui Halunga.
— Ma nebunule!… zise Halunga, cand scapa de sub manta cu parul valvoi… Ma nebunule!
Și repezindu-ma la masa, începui a lua iute și pe rand lucrurile de pe ea și a le tranti de pamant la picioarele gazdei noastre, care-și ștergea cu batista lacrimile rasului.
— Na, ziceam eu la fiecare trantitura. Na! iaca Colțul Acrei, iaca Toancele, iaca Cheile Bistriței; cat despre Chetroși, care erau închipuiți prin palaria mea, îi lasai în pace, aninandu-i în cui.
— Da bine, ce-ați pațit, creștinii lui Dumnezeu? întreba înca o data gazda noastra, cu fața înflorita de ras.
— Ma nebunule… repeta Halunga… și, culegandu-și lucrurile de pe jos, se puse pe un scaun și începu sa se încalțe…
A doua zi, suindu-ne pe pluta, plecaram la Piatra.

II. In Muntii Neamtului

FLORICICA

De asta data, ma hotarai sa plec calare și, fiindca era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Cracauanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, sa-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmaream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l vad pe Tasache al meu intrand în ograda și ducand de darlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunavoința ai fi putut-o lua drept cal.
— Bine, mai Tasache, zisei eu ieșindu-i înainte și de-abia stapanindu-mi rasul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta și mi-o vari în ograda cu atata ifos?
— De unde? Ia, din iarmaroc, dupa ce am dat 50 de lei unui roman de la munte.
— Puteai sa te duci dracului cu romanul și cu muntele tau cu tot; da ce vrei sa fac eu cu mața asta, bre?
— Cu mața asta? Ai s-o pui pe graunțe și pe saceala și, în doua saptamani, n-ai s-o mai cunoști. E o iapa de rasa, din soiul lui popa Gheorghe de la Calugareni.
— Poate o mața de soi, mai Tasache! mi se pare ca romanul dracului te-a legat la ochi și, în loc de iapa, ți-a vandut o mața.
— Mața, nemața, ai sa vezi, numai mersul ei face mai mult decat am dat.
— Ei, și adica ce așa de strașnic mers are, de crezi tu ca face mai mult de 50 de lei?
— Merge la gebea, de poți sa dormi pe ea și sa duci pe palma paharul cu apa.
— Bine, mai prapaditule, nu cumva crezi tu ca eu m-am hotarat sa-mi stramut domiciliul pe spatele unei mațe sau sa duc de pe pamant apa sfantului Ilie din cer? Și, mai la urma, ce mancare-i gebeaua aceea a ta?
— Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adica împraștiat și leganat; merge fara sa salte; rari cai merg la gebea!
— Bine, am priceput; acum vino de sta la masa cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale.
Și iata cum în sfanta zi de Duminica Mare ma trezii stapanul în regula al unei iepe mici și slabe, care mergea la gebea și care urma sa fie tovarașa odiseei ce planuiam.
Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: dupa doua saptamani de graunțe și de saceala, Pisicuța — așa o botezasem pe iapa — reintrase în deplinatatea formelor alese și dragalașe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea ca se trage. Parc-o vad ș-acum: castanie peste tot, cu botul mic și cu narile largi, cu capul fin și taiat pe niște linii dulci și bine hotarate, cu ochii negri, mari și vioi, cu coama bogata, cu gatul gros și puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten și subțire, cu șoldurile largi, cu piciorul fin și nervos, cu copitele mici și ușor înclinate, Pisicuța mea avea mai mult înfațișarea unui lucru de arta decat a unui cal de ham. Și, de unde ai fi crezut ca greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca sa-i franga mijlocul în doua, nici macar nu se îndoi cand eu îmi așezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum… Ce voiți? era iapa din soiul lui popa Gheorghe de la Calugareni…
Plecai… Muntele Pietricica, facand pe stanga fața rasaritului, ținea învaluit înca, în umbra-i colosala, orașul adormit. Cel mult daca, în aerul limpede al dimineții, se înalțau, ca deșteptate din somn, sub întaile raze ale soarelui crucile cu fețe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumina ale rasaritului departat, lunecand pe deasupra creștetului stancos al Pietricicai, întindeau, peste adancul vazduhului, o punte aeriana de pulbere aurita, care mergea sa-și rezeme capatul dimpotriva pe negurile sure, în care se pareau cufundate pana la gat piscurile viorii ale munților din apus…
…Tacito, solo, e senza compagnia… 1
Mersesem trei ceasuri fara oprire și Pisicuța îmi aduse aceasta la cunoștința gemand și stranutand… Era obosita. Descalecai sub un plop batran și stufos de pe marginea drumului, luai șaua din spatele Pisicuței, o frecai la ochi, o trasei de urechi, o mangaiai pe obraz și o sarutai drept pe mijlocul botului; ea, magulita de aceasta neașteptata dragoste, întinse capul ei dragalaș și-l rezema pe umarul meu… Iata pentru ce-i învoii sa pasca sloboda patlagina, troscotul și chirul colbait de pe marginea drumului; iar eu desfacui și întinsei pe iarba, mai deoparte, mantaua mea imensa, cu care aș fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o țigara și ma lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasa a plopului… Atat numai ca pe Prometeu îl ciupeau de pantece și de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine ma pișcau de spate și de ceafa o întreaga republica de furnici, peste a caror țara se abatuse — se vede — o margine din poalele nesfarșit de lungi ale mantalei mele; și aceasta tocmai atunci cand priveam mai inspirat, prin rețeaua frunzelor plopului, albastrul adanc și limpede al cerului, cand sufletul meu era gata sa strabata, pe o raza de lumina, taina lumilor nevazute, cand inima mea începuse sa bata sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, cand stralucita mea închipuire era sa mai adauge, în sfarșit, o nestemata, înca, la cununa nemuririi mele!!…
Cuminte însa ca totdeauna, îmi cautai de treaba; lasai cerul în pace sa-și cearna azuru-i adanc în picaturi albastre prin rețeaua deasa și mișcatoare a frunzelor de plop, razele de soare sa se Tacut, singur și fara tovarașie.
topeasca, în tonuri de aur, pe fundul vioriu și departat al munților, vantul amagitor sa sarute florile și sa fuga, iar florile înșelate sa plece în urma-i capul și sa planga, cu lacrimi de roua… și-mi umflai mantaua de-o aripa, o taraii pana dincolo de țara neagra a furnicilor cu dinții de crița, o scuturai așa de puternic, încat starnii o groaznica vijelie pan-în departare și surghiunii, din sanul dulce al patriei, în țari straine și necunoscute, o sumedenie de furnici îndaratnice, care se acațasera de mantaua mea, hotarate sa ma urmareasca cu razboi chiar dincolo de hotarele lor!… Și fiindca buna-cuviința cere, cand te afli în largul naturii, sa cugeți cat o ploșnița cel puțin, ma mulțumii doar sa gasesc cusur frunzelor de plop ca fac prea mare galagie degeaba și fara cuvant, ca, adica, la înalțimea la care se afla, fara ca o adiere cat de ușoara sa le bage în seama, ele totuși se clatina cu zgomot, lovindu-și unele de altele discul lor lat și greoi, aninat, fara cumpaneala, de o coada lunga și subțire… N-aș putea spune tocmai hotarat daca, în timp de vreo doua ceasuri lungi, am stat deștept și am visat sau daca am dormit și am cugetat, dupa cum iarași n-aș putea lamuri cam ce hotar ar putea fi între vis și aievea; atata știu ca, la deșteptare, ma trezii cu sfantul soare acațat de varful plopului.
Din albastrul șters al cerului adanc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre; nici o suflare de vant nu mișca aerul învapaiat; în fanețe nici un fir de iarba nu se clatina; chiar plopul neastamparat se liniștise și, de pe verdele gingaș al foilor lui încremenite, lumina soarelui se rasfrangea în vazduh ca de pe mii de mici oglinzi aeriene. Întreaga fire rasufla greu… Cel mult daca cosașul ragușit, locuitor nevazut al miriștii uscate, și greierul de camp, negru și sprinten stapanitor al umbrei din împarația îmbalsamata a florilor, mai țaraiau a arșița!…
Dupa alte doua ceasuri de gebea sau, mai bine zis, de înot al Pisicuței mele prin marea de flacari ce se revarsa peste pamant în miezul arzator al zilelor de vara, carnii la dreapta și intrai, de-a dreptul și triumfal, prin porțile larg deschise, în ograda caselor de țara, unde locuia un vechi prieten al meu. Stapana de casa, în haina alba de dimineața și cu capul slobod învaluit în o grimea tot alba și cu țurțuri mici de margele roșii pe margine, trebaluia nu știu ce prin cerdacul larg din fața. Cand vazu de departe pe cineva intrand calare, facu repede unghi drept din brațu-i alb, rotund și gol pana la cot, puse iute despre soare, cu palma-i diafana, o mica perdea trandafirie privirii, se rezema cu celalalt braț sapat în marmura vie de balustrada cafenie a cerdacului, se mladie puțin înainte, ramase neclintita și se uita ținta… O mai frumoasa și mai desavarșita cariatida nu se putea închipui… și, în o clipa, disparu și se mistui, ca înghițita de privazul întunecos al unei uși întredeschise… Cu atat mai rau sau… cu atat mai bine pentru cine n-a vazut stele cazatoare în plinul miez al zilelor de iulie; și înca și mai bine pentru acel caruia privirea nu i s-a întunecat aievea sub închipuirea ca o raza — și cea mai luminoasa — s-a rupt din soare și s-a mistuit, ca înghițita… fie chiar din privazul întunecos al unei uși întredeschise!…
Pisicuța se opri la scara și, înainte de a descaleca, o femeie trimisa întru întampinarea mea ma pofti în casa, din partea „duducai”. Eu, care, cand îmi vine la socoteala, iau vorbele dupa slova lor, facui chip Pisicuței cu fraul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gand sa urc scara calare și sa intru în casa cu Pisicuța cu tot. Pisicuța, care nu șovaia între gluma și între frau, își puse una din copite pe întaia treapta.
— Iu! facu femeia, țipand speriata; și repede fugi în casa. Auzii din launtru un hohot de ras femeiesc din toata inima, ce nu putea fi decat al stapanei de casa, care de mult îmi cunoștea apucaturile.
Descalecai și dadui pe Pisicuța, spre îngrijire, unui argat de ograda, iar eu suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului și intrai în casa. Femeia pe care o speriasem ma scutura de colb cu o perie, privind în pamant și de-abia stapanindu-și rasul, cu palma la gura; mi se dadu apa, ma spalai, ma ștersei, ma slujii de degete în loc de pieptene și trecui în alta odaie mare și curat îmbracata, unde, pana ce sa vina cineva, ma rasturnai pe o canapea și aprinsei o țigara, cu privirea pierduta în podele ca în adancul cerului.
Mare lucru sa nu fi fost fermecate podelele casei aceleia! Altfel nu mi-aș putea da seama pentru ce, fara sa-mi fi fost somn, pleoapele-mi cazura peste ochi și, în loc de întuneric, o puternica lumina îmi inunda privirea… iar închipuirea mea se stramuta, într-o clipa, în alte lumi, în alte timpuri… Stransei pleoapele mai tare, ca sa vad mai bine… Un mare oraș, așezat între dealuri verzi, se întindea înaintea mea și, pe strazile-i albe, largi și pline de soare, lume multa foia în toate parțile. Eu, cel de altadata, istovit de nevoi, cu ochii stinși, cu obrazul îngropat, cu musteața batrana înainte de vreme, cu pantalonii scurți pana la glezne, de se vedea guma saracacioasei mele încalțaminte, cu haina roasa la un cot și carpita la celalalt, pe cap cu o palarie în stil „acordeon”, scoboram la vale pe o strada lunga, larga și dreapta, cu capul plecat și plin de ganduri, la o subțioara cu un teanc de carți ponosite, iar sub cealalta cu… un mare și rotund harbuz turcesc… Intrai în ograda unei mari cladiri din coastele unei biserici și un stol de fete între opt și zece ani, în fuga mare, se repezira înaintea mea; una, mica cat o lingura și iute ca o picatura de argint viu, le întrecu pe toate, îmi sari în gat, ma saruta sau ma mușca de obraz sau de ureche, sari repede jos înapoi, lua harbuzul mai greu decat ea, îl tranti de pamant de se desfacu în o suta de bucați, lua pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul, înmormantandu-și în el, pana la sprancene, fața-i mica de copil. Din cand în cand, arunca spre mine, peste marginea de deasupra a cojii de harbuz, ochii ei mari, negri și plini de o nevinovata bucurie; zeama roșie îi picura de pe barba pe pestelca și de pe pestelca pe pamant… Cand ridica capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era manjita pana la urechi și o samanța de harbuz neagra și lata îi ramasese lipita pe varful nasului.
O singura data în viața mea am simțit parerea de rau ca nu sunt pictor…
Apoi iute ca o zvarluga se repezi și îmi sari drept în brațe; cu o mana îmi prinse o musteața, iar cu cealalta ma lua pe dupa gat, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii.
— Mananca, badie, și mata; sa vezi ce bunu-i!… zise ea. Și-mi potrivi la gura partea unde mai ramasese ceva miez.
— A! tare-i bun! zisei, mușcand. Se cunoaște, Floricico, ca pe-aici a mers botișorul tau de trandafir și dințișorii tai de șoricuț.
Și c-o îndemanare de cow-boy, zvarli coaja roasa pana la verde în ceafa unei fete; ma lasa de musteața, ma împresura cu amandoua mainile pe dupa gat, își varî capu-i mic sub marginile palariei mele și ma saruta cu zgomot pe frunte.
— Badie, tare-mi ești drag! zise ea lasandu-se puțin pe spate, rezemata de amandoua brațele mele și privindu-ma drept în ochi cu un fel de extaz nepotrivit cu cei opt ani ai ei. Așa-i ca și eu ți-s draga?
— Draga, Floricico, draga, zisei eu, strangand-o în brațe; draga ca o floare mititica și nebunatica ce ești, fiindca, pe lumea asta, numai tu, draga badiei, te mai gandești la mine.
Un zambet amar îmi trecu pe buze, mi se umezira ochii și glasul mi se înnoda în gat.
— Iar plangi, badie?
— Nu, Floricico, ma bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, badie; soarele te bate-n spate; te doare ceva?
— Sa-ți spun drept, Floricico, ma doare capul. Cu amandoua mainile ei mici și ude înca, ma netezi pe frunte moale și dragalaș și… șterse ea singura și… pentru totdeauna locul unde ma sarutase cu atata nevinovație.
Deschisei ochii, dar nu mai vazui nimic din ceea ce fusese… Atata doar, ca ma aflam într-o casa de țara, într-o odaie mare și curat îmbracata, rasturnat pe o canapea, cu țigara-n gura și cu privirea pierduta-n podele ca în adancul cerului…
Mare lucru sa nu fi fost fermecate podelele casei aceleia!… Pe unde intrase, nu-mi putui da seama… poate ca pe aceleași scari ale vazduhului, peste același rau larg și vijelios al timpului, peste care și închipuirea mea, faurind spre trecere o punte de lumina, legase între ele cele doua capete departate ale vieții mele… Poate ca intrase chiar, cu pas marunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisa a odaii… Se poate; cand pleoapele mi se ridicara de peste ochi și recapatai simțul realitații, stapana casei, îmbracata într-o rochie neagra de matase ușoara, încinsa peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți, statea în picioare dinaintea mea și ma privea nemișcata. De sub horbota neagra și subțire a manecii stangi, dimprejurul alb al brațului ei, mijeau cu scanteieri palide-roșii boabele mari ale unei brațari de margean; iar din noaptea negrei rochii, cu rasfrangeri mișcatoare și molatice de lumina muta, rasarea gatul ei de alabastru viu și capul ei sculptural de Venere antica. Pare c-o vad ș-acum… Cate vieți, cate inimi, cate suflete n-ar fi putut gasi mormantul lor de veci în taina adancimii fermecate a ochilor ei negri!…
O privii drept în fața… Pe nas nu mai avea lipita nici o samanța de harbuz neagra și lata.
Pe fruntea mea, nici o urma de nevinovata sarutare!… Îmi întinse amandoua mainile ei albe și mici; eu i le sarutai pe amandoua, fara sa-i dau macar buna dimineața și fara sa ma urnesc de cum stateam rasturnat pe canapea.
— Foarte frumos, domnule badie, zise ea în sfarșit, desfacandu-și ușor mainile din stransoarea mea și așezandu-se pe un scaun aproape de mine; foarte frumos! Vasazica d-ta vii la mine sa dormi, nu sa ma vezi?
— Ma iarta, cuconița Floricico, zisei eu foarte serios; mai întai afla ca eu nu dorm niciodata, fiindca visez totdeauna; al doilea, nici n-am nevoie sa te vad, fie acasa la d-ta, fie oriunde, deoarece, cand ma aflu singur, prea ai meșteșugul de a mi te varî nepoftita în suflet, prin fundul palariei, și a-mi starni fel de fel de vedenii cu farmazoniile d-tale. De cand crezi d-ta ca umblu eu dupa o vrajitoare care sa-mi descante de-a scaparii? Ia, te poftesc, cauta în creții de la spate ai rochiei d-tale celei cafenii, cu care erai îmbracata la Dumbrava acum o luna, și ai sa vezi ca le lipsește o bucațica taiata cu cuțitașul; ce vrei? mi-a spus o vrajitoare sa-i duc ceva de pe d-ta, și am sa-i duc.
— Nu glumești? Mi-ai taiat rochia mea cea cafenie? zise ea cu glas de spaima glumeața; și punandu-și mana la gura cu o nespusa dragalașie, data numai femeilor, ma privi o clipa, cu zambetul pe fața, drept în luminile ochilor…
— Ar trebui sa fiu o mare secatura ca sa m-apuc de glumit cu o fermecatoare ca de-alde dumneata; cel mult daca umblu sa-mi rascumpar sufletul din o robie mai grea decat a turcilor și a tatarilor!…
— Rochia mea cea cafenie, pe care mi-a cumparat-o Ștefan de la București?!
— Ei, da!… Rochia… dumneatale… cea cafenie… pe care… etc., etc. … și ce poftești?
— Uf!… badie, tare-mi ești urat… fugi de-aici!… zise ea acoperindu-mi și împingandu-mi ușor fața cu toate cele zece degete moi, calde și rasfirate ale amanduror mainilor sale mici; ești un salbatic și un original cum n-am mai vazut!…
— Nu cumva, mititica mea, cuconița Floricico, vei fi crezand d-ta ca tare-mi ești draga? Te înșeli!… Salbatic și original!… Of!… ce mare descoperire ai mai facut!… Oricum însa, zisei eu, razgandindu-ma, tot e mai mare decat a doua camașa de la raci și nu știu a mai cata prostire de la scoici descoperite de mustaciosul, balbaitul, gușatul și… favoritul d-tale învațat de la București.
— Badie, iar începi cu…
— Prostiile… Se poate; decat sa faci bine sa nu ma mai pui în fața cu favoritul d-tale învațat; ce vrei? Nu pot suferi mutrele roșii și balbaite!…
— Și vasazica d-ta, domnule badie, nu ma mai iubești deloc? zise ea cu un ton pe care se silea sa-l faca amenințator.
— Deloc.
— Și nu mai poți suferi mutra mea?
— Nu.
— Și n-ai sa vii sa ma mai vezi niciodata?
— Niciodata.
— Și-ți sunt urata tare?
— Tare urata!… Iute ca fulgerul, își puse și își îndesa pe gura mea dosul moale și cald al amanduror mainilor sale albe și mici…
— Saruta, sa te iert!… Chemai în ajutor tot stoicismul sangelui meu și, cu zambetul în ochi, ramasei nesimțitor.
— Bine, am sa te parasc lui Ștefan ca nu ma mai iubești, zise ea cu fața înflacarata de o dragalașa manie și cu ochii aprinși de ura unei iubiri înadușite…
— Ei și?… Nu cumva Ștefan al d-tale o sa ma faca sa-mi fii draga cu de-a sila, odata ce-mi ești urata foc?…
Zambind și neclintita, ma privi o clipa drept în ochi.
— Știi ce una, badie?
— Ce, cuconița Floricico?
— Hai sa ne împacam.
— Hai… da ce-mi dai?
— Ce sa-ți dau?…
— Unghiuța matale de la degetul cel mic. Cu o mișcare mladioasa și agera, vrednica de cea mai agera și mladioasa pisicuța, își lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mana dreapta… Ce sa saruți din unghie mica, chiar calda și trandafirie de-ar fi fost!… Totuși rasuna în vazduh zgomotul puternic al unei patimașe sarutari!…
Ștefan, barbatul Floricicai, era cel mai bun prieten al meu din copilarie.
Ea… mai presus decat Ileana Cosanzeana, din cosița floarea-i canta, sau decat Trestiana, fiica dumnezeiește greșita a vreunui Statu-Palma-Barba-Cot…
— Dar, în sfarșit, zisei eu schimband vorba, ce e cu leneșul d-tale de Ștefan de nu se mai arata? Nu cumva doarme ș-acum?
— De unde? Ștefan e dus de ieri la Galați cu de-ale moșiei.
— A!… vasazica, mititica mea cuconița Floricico, o s-avem cinstea și placerea de a pranzi între patru ochi?
— Ba, cu voia matale, domnule badie, o s-avem cinstea și placerea de a pranzi între douazeci și patru; toate surorile și verele mele au navalit saptamana asta peste mine, de pretutindeni.
— Ce pacat ca n-a navalit saptamana asta peste d-ta și învațatul d-tale de la București!… Am fi avut atunci cinstea și placerea de a pranzi între douazeci și cinci de ochi!… Am auzit ca învațatul d-tale, uitandu-se prea de-aproape la un rac mare și viu — știi ca e scurt de vedere — racul l-a apucat cu foarfeca piciorului de lumina ochiului și l-a chiorat…
— De ma mai necajești așa, badie, sa știi ca ma manii foc. — O! cat îmi place sa ma cerți Cu-adancii-ți ochi și mari! De-ai ști tu-n urma, cand ma ierți, Cat de frumoasa-mi pari!…
Ma lovi ușor cu palma peste gura și, sculandu-se repede de pe scaun, se duse de apasa cu aratatoru-i elastic pe butonul de langa ușa al unei sonerii.
Dureroasa fericire ținuse o clipa!… În departare, raspunse apasarii un lung țarait metalic, care lua în urechea mea înfațișarea puternica a zgomotului de prabușire înalta și naprasnica a unei vechi cladiri… Ceva se prabuși parca în inima mea și, în o clipa, mi se paru ca am trait o viața întreaga… Sangele mi se scurse din fața și numai ochii mei umezi de lacrimi și pironiți în podele mai ramasera vii pe chipul meu de mort…
— Iar… zise ea uitandu-mi-se în fața și scuturandu-ma ușor de umar — iar?
— Nu… ma bate soarele-n ochi…
— Spui minciuni, badie… unde vezi soare? ce-ți este?
— Drept sa-ți spun, ma… doare… capul… Nu zise nimic. Se lasa mai mult sa cada decat sa se așeze pe scaun, cu mainile încrucișate pe genunchi și cu capul plecat. Cine știe?… Poate ca și ea trai în o singura clipa o întreaga viața!…
— Ah!… izbucni ea deodata, ridicand și încleștandu-și în vazduh, ca spre rugaciune, mainile ei. Ah! badie, tare sunt nefericita… Doamne! Doamne!…
Și nodul lacrimilor îi taie glasul. Cu ochii umezi și pierduți în deșert, cu mainile împreunate și rugator îndreptate spre o putere nevazuta, avu o clipa de încremenire.
Chipul durerii deznadajduite, chemand asupra-i îndurarea cerului, n-ar trebui sa fie altfel sapat în marmura…
— Nu fi copila! zisei eu sculandu-ma repede de pe canapea și netezindu-i ușor amandoi obrajii. Nu fi copila!… Nu se pot înfrange hotararile soartei; pe cai deosebite suntem meniți a ne duce fiecare crucea pana pe varful Golgotei… Nu fi copila!…
Ma privi ratacit cu ochii plini de lacrimi.
— Nu fi copila, pentru Dumnezeu!… Liniștește-te!… Și, apucandu-i capul între maini, o sarutai ca pe un copil, în parul ei negru și bogat.
Își desfacu mainile și molatic le lasa sa cada pe amandoi umerii mei…
— Badie, tare-mi ești drag!… Și cu o ușoara strangere nervoasa, ma trase puțin spre dansa.
— Așa-i ca și eu ți-s draga?… zise ea privindu-ma adanc în ochi. Îi apucai amandoua mainile ei mici în mainile mele tremuratoare.
— Draga, Floricico, draga de la samanța de harbuz lipita acum douazeci de ani pe varful nasului tau de copil și pana la alunica neagra ce doarme dusa și fericita pe brațul tau de femeie, în umbra trandafirie a culcușului sau de fulgi auriți!…
…Și niciodata n-am întinat pe aceasta femeie în noroiul murdar al simțurilor, și n-am tarat niciodata în vartejul de dragoste pangarita a sangelui ce clocotește în vine stricate și pacatoase pe acest înger nefericit, icoana desavarșita a dumnezeieștii frumuseți…
Totuși…
— Destul!… zisei eu cu glas înecat și ragușit, desfacand și aruncand, repede și brutal, mainile ei din mainile mele. Destul, Floricico!…
Iute ca o zvarluga, ma împresura pe dupa gat cu brațele ei și… ma saruta sau ma mușca de obraz sau de ureche…
Și trupul meu cuprins de fiori nu se mladie sub greutatea amețitoare a trupului ei…
…În ograda unei mari cladiri din coastele unei biserici… mica cat o lingura… iute ca o picatura de argint viu… oare timpul și uitarea nu așternuse înca, peste icoana vie a unei vieți de altadata, lințoliul lor nestrabatut?…
Femeia pe care o speriasem intra cu apa și dulceți.
— Lasa, Anica, tablaua pe masa, zise ea femeii, și vezi, daca duducile-s îmbracate, poftește-le-ncoace; spune-le c-avem musafiri de la Piatra.
Femeia ieși.
— Apropo! zise ea, venindu-mi în fața și punandu-și o mana pe umarul meu, nu ți-am spus ca Magda…
— Ei, ce e cu Magda?
— Ghici!…
— Și-a scrantit, fara îndoiala, vreun picior, dandu-se de-a tumba pe vreo capița de fan…
— Nu.
— Atunci se vede ca, din nebunatica, dragalașa și mincinoasa cum era, s-a facut înțeleapta ca un vițel de trei ani?
— Nu, ghici!…
— Apoi atunci, Floricico, rogu-te sa te faci lingurarița, caci țiganca ești; pune-ți în parul tau negru ghioci în loc de flori, ca sa am de unde lua unul, spre a-ți ghici.
— Ei, nu, zise ea nerabdatoare și varandu-se în sufletul meu. Drept raspuns o sarutai ușor pe frunte.
— Ei, nu, ghici… și se auzi pe dușumea bataia ușoara și poruncitoare a piciorului sau mic…
— Nu cumva, zisei eu zambind cu înțeles și rasucindu-mi varful musteții, nu cumva frumoasa noastra Maria de Magdala -așa îi ziceam eu Magdei — și-a vandut vila sa din Ierusalim și cu prețul aurului de pe ea a cumparat miresme scumpe, spre a le varsa pe picioarele vreunui Isus de contrabanda și a i le șterge, în urma, cu parul ei negru și bogat?
— Tocmai!… Tocmai!… Magda se marita, e aici și…
— „Viitorul” dumisale?
— Da! o sa-l vezi, o sa-i faci cunoștința și ai sa-mi spui cum ți se pare.
— Cu alte cuvinte, ne aflam în deplina Cana Galileei… Foarte bine!… Magda e o vițica proasta.
— Și pentru ce, ma rog?…
— Pentru ca nu-mi place, cand vin la voi, sa pun frac și manuși albe; știi ca eu sunt cam necioplit; putea sa mai aștepte Magda cu marafeturile prezentațiilor și ale reprezentațiilor sale matrimoniale, macar pana ce treceam eu Bistrița și avea, în urma, destula vreme sa se îndoape, cat poftea, cu rațoielile nesarate ale cine știe carui vanator de gologani… Desigur ca-l cheama sau Georges sau Jean… Știu eu ca voi toate aveți gusturi franțuzești; adu-ți aminte cat sange rau ți-am facut pana ce sa te dezbar de a mai zice lui Ștefan al tau „Etienne”; dar în sfarșit cum îl cheama pe viitorul tau cumnat?
— Georges…
— Destul, ca ma zgarii în ureche. Un ropot de alergatura repede și o mare galagie de glasuri femeiești, care vorbeau tare și radeau în același timp, se auzi prin cerdacul larg din fața și, cat ai clipi, privazul ușii se umplu de ochi veseli și de fețe înflorite și iarași, cat ai clipi, ma simții apucat de maini, de brațe, de umere, de cheotoarea surtucului…
— Bine ai venit, badie!
— De unde vii, badie?
— Ne-a spus Florica c-ai sa vii…
— Așa-i c-ai sa mai stai la noi?
— Azi mergi cu noi la Dumbrava…
— Iiii!… Ce bine-mi pare c-ai venit!… zise Emilia, sarind în sus prin casa și batand în palme de bucurie…
— O sa-mi devastați persoana, tatari ce sunteți!… zisei eu în sfarșit, cuprinzand în brațe atatea capete cate putui și sarutandule pe fiecare drept în creștet… Bine v-am gasit!…
Și nu știu pentru ce potopul acesta de bucurie, izvorat din atatea inimi curate, nu era îndeajuns sa înece un fel de dureroasa întristare, ce-mi stapanea sufletul și inima…
Floricica, cu ochii în podele, statea rasturnata pe canapea în locul unde șezusem eu și, învartind pe deget o cheie mica legata de capatul unei cordele roșii, parea dusa pe ganduri și straina de ceea ce se petrecea în jurul ei…
Oare podelele casei aceleia nu erau fermecate și pentru dansa?…
— Dar, în sfarșit, mai lipsește cineva, zisei eu apucand pe Magda de varful amanduror urechilor și privind-o drept în ochi.
Se uita un moment la mine nedumerita și întrebator, apoi iute se înroși…
— Ia te rog sa ma lași în pace, zise ea dandu-mi jos mainile cu o lovitura ușoara; și, întorcandu-se repede și oarecum suparata, se duse de se opri dinaintea unei oglinzi, unde se prefacu ca-și îndreapta și-și mai resfira legatoarea lata de la gat, întocmita sub barbie într-un mare fiong auriu-închis.
…Femeia e, fara îndoiala, ghicitoarea cea mai grea de dezlegat… Vadit jignita de aluzia mea, Magda se dusese totuși sa întrebe oglinda daca e destul de frumoasa!… Are, se vede, femeia ceva și din firea painganului: prinde în mrejele sale tot ce-i cade, dar se desfateaza mancand numai ce-i place… Și Magda era un paingan cu gusturi foarte subțiri!…
Un miros ascuțit de piele ruseasca ma izbi în nas; întorsei capul!…
— Domnul Georges… îmi zise Florica, facand cu stanga mișcarea reglementara de recomandare; „badia”, domnule Georges; și cu dreapta facu spre mine aceeași mișcare.
— Încantat, domnule Georges! Și fara obișnuita încovoiere de mijloc, stransei verde și scuturai și mai verde cu dreapta mea cam rustica dreapta grasulie și rotunda de femeie cocheta a dlui Georges… Mi se paru ca stramba puțin de nas; dar suferi cu eroism felul curat romanesc al salbaticei mele stransori…
Și domnul Georges, care statuse doisprezece ani la Paris nu mirosea numai a piele ruseasca… Nasul meu avu, pana-n seara, minunatul prilej de a se desfata pe langa dl Georges cand cu mirosul dulceților de zmeura, cand cu acel al dulceților de fragi sau de capșune, cand, în sfarșit, cu mirosul mult mai prețuit pe vremuri, de Patchouli. Oricum însa, dl Georges era „ireproșabil”: scurt, gros și pleșuv, avea totuși parul de dupa urechi adus cu maiestrie pe amandoua tamplele; fața-i rotunda și brusnata era strajuita din josul fiecarei urechi de cate o mica pingea de par castaniu, ramașița din niște favoriți odata întregi, dar chinuiți mai tarziu de foarfeca glumeața a vreunui barbier parizian. Varful galbiu și ascuțit al musteților sale, rasfirate pe buze, se arcuia perfect de simetric deasupra narilor largi ale unui nas deșelat; buzele carnoase, umede și roșii chemau parca spre ele mancarile grase și sarutarile calde; ochii spalaciți și leneși vadeau o minte somnoroasa; sub barbia cu îndoituri proaspat rase și pudruite, țipa, de-ți amețea privirea, fiongul imens al unei legatori roșii; pe pantecele-i rotund și plin statea frumos și rotund îmbumbata jiletca fara încrețituri; din josul pantalonului strans pe glezna, ieșeau și se întindeau lipite pe dușumea botinele roșii, lungi, înguste și cu bot de rața, ale dlui Georges; iar de pe zarea lustruita a creștetului sau pleșuv, ochiul luneca în vazduh ca de pe luciul sterp și gol al unei ape adormite…
— Cu toate acestea, domnule Georges, zisei eu, sa nu crezi ca ma cheama „badia”; ia, stolul acesta de caragațe, pe care-l vezi d-ta aicea, a gasit de cuviința sa ma boteze dupa legea lor; și aceasta pentru singurul cuvant ca, nu știu cați ani vor mai fi deatunci, le luam pe toate la subțioara ca pe o testea de linguri și alergam cu ele cat era ograda de mare; ai fi dat mult sa le fi vazut atunci, cum se înroșeau, cum boldeau ochii de sub subțioara mea, cum scoteau limba și cum țipau, de frica sa nu le scap… Și cateodata le scapam înadins… Ia, vezi d-ta pe domnișoara cea de la oglinda, care se preface ca-și îndreapta fiongul de sub barbie? -și aratai spre Magda — și care astazi nu știe ce sa mai faca cu ochii dumisale cei mari și negri?… O vezi?… m-a mușcat odata de nas, de-am purtat o luna de zile urma dințișorilor dumisale celor mici și ascuțiți… Te pot încredința ca mușca rau și adanc, deși, de altfel, e un înger din ceruri în calatorie de placere pe pamant…
Magda întoarse capul și se uita la mine peste umar.
— Vrei sa te mușc iar, badie?
— Nu, Magdo, nu; pastreaza-ți dinții, c-o sa-ți trebuiasca mai tarziu…
Ma privi lung, fara sa-mi raspunda.
— Mare parte din toate acestea, zise dl Georges, le știam de mai înainte; un singur lucru nu știam…
— Ca Magda e un înger?…
— Nu. Ca…
— Mușca rau și adanc?…
— Cam așa ceva, zise el privind spre Magda cu cea mai spalacita dulceața din lume…
— Nu face nimic, de cumva ai prins de veste ca e un înger, dezamagirea n-o sa fie așa de mare, cand, mai la urma, vei afla ca e un simplu cațel…
Se starni un hohot de ras colosal; singur dl Georges ramase scandalizat de metafora mea și… în gandul lui, ma facu mojic.
— Fiindca d-ta, dle badie, m-ai facut cațel, zise Magda, apropiindu-se de mine și prinzandu-ma metodic de cheotoarea surtucului, apoi te condamn sa-mi scrii, spre pedeapsa, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante, care sa ma îndrepteze în ochii d-tale personal…
— Mi-i foame, Magdo, și știi ca, pe nemancate, nu platesc nici doua parale.
— Bine; îți aman pedeapsa pe dupa-pranz.
— Dupa-pranz… bine. Floricica se scula de pe canapea și ieși. Emilia ma lua de braț și ma tarî dupa ea în gradina. Peste cateva minute sosira toate celelalte, cu Magda în frunte și cu dl Georges în coada.
Magda veni drept la mine, ma apuca de celalalt braț și ma îndrepta pe o carare dinspre fundul gradinii, care dadea în camp.
— Magdo, știi ca…
— Te rog sa ma lași în pace, zise ea ghicindu-mi gandul.
— Cu toate acestea…
— Te rog sa ma lași în pace; nu vezi ce nas deșelat are?
— Dar…
— Și ce ochi spalaciți?! Ce pantece mare?! Gura!… buzele!… uf!… parca-s doi carnați umbriți de narile nasului ca de doua aripi de vultur rasfirate în aer!…
— Ești tare în comparații, totuși asculta, Magdo…
— N-ascult nimic și te rog sa ma lași în pace; dupa-pranz ai sa-mi scrii versuri pe album, dar sa fie galante de tot.
— Ma trudesc, Magdo, sa te pricep și nu pot; pentru ce, adica, sa mai deștepți tu zulea bietului domn Georges și sa-l mai umilești, odata ce-ți e indiferent sau, mai bine zis, nesuferit?
— Treaba mea…
— Cum „treaba mea”? adica vrei sa faci din mine topor de oase?
— Treaba mea. Sa-mi scrii versurile pe album, dar sa fie galante de tot.
— Și daca nu ți-aș scrie?
— Serios, domnule badie? zise ea cu glas de miere și uitandumi-se în fața cam pieziș și de jos în sus, n-ai sa scrii Magdei versuri pe albumul ei?…
Ma învinse și tacui ca un vinovat. „Bietul domnul Georges!” cugetai eu, cuprins de o adevarata mila. Nu știu, dar a fi iubit pe acest diavol de Magda și a nu fi fost iubit de dansa trebuia, desigur, sa fi fost o mare nenorocire.
Îmi facui cruce.
— Ce-ți faci cruce, badie? zise Magda uitandu-se întrebator la mine.
— Cum sa nu-mi fac cruce cand, la dreapta, am un diavol împelițat?
— Da?… Socoteam ca-ți faci cruce fiindca o sa ne punem la masa!
Avea ea raspuns la toate. Ne chema la masa. Floricica se puse în capul mesei, eu la dreapta, dl Georges la stanga, Magda langa mine, Emilia langa dl Georges, Ilenuța, Antonia, Ana, Frasinica etc., etc. …
Biata maica-mea — D-zeu s-o ierte — de cate ori nu m-a plesnit cu lingura peste mana și peste gura, numai ca sa ma învețe sa mananc frumos!… Ași!… ți-ai gasit!… Și astazi, cand mananc oua moi, ma manjesc panla urechi!… Ei bine!… Dl Georges le manca cu atata maiestrie!… degetele sale albe, grasulii și ascuțite la varf manuiau furculița sau cuțitul cu atata îndemanare în autopsia oului, încat ramanea, la urma urmei, gaoacea pe dinauntru tot așa de lucie ca și pe dinafara… și nici o pata de ou pe șervet, pe farfurie, pe cuțit, pe furculița sau pe mustețile dlui Georges!… Și daca în viața mea vreo parere de rau mi-a ros inima, apoi aceasta a fost parerea de rau ca n-am stat și eu macar doisprezece ani la Paris spre a învața cum se mananca ouale moi!… O capița de branza cu smantana, foarte artistic cladita de dl Georges pe farfuria d-sale, însoțita de mamaliguța calda corespunzatoare, disparu metodic în adancul pantecelui sau, printre crapatura transversala a buzelor sale groase, întocmai cum o colina de deal ar disparea în crapatura adanca a unui cutremur de pamant!… Fu însa un moment cand admirațiunea și — aș putea zice — chiar respectul meu atinsera culmea… Aceasta fu la puiul cu smantana… Cine dracu mai poate scapa cu obraz curat din fața unui pui cu smantana?!… Eu, cel puțin, n-am putut niciodata manca, în chip cuviincios, acest blestemat soi de mancare; și tocmai de la acest soi de mancare am capatat de la biata maica-mea — D-zeu s-o ierte — cele mai multe linguri peste mana și peste gura!… Ei bine, dl Georges era un om în puterea cuvantului genial!… Altmintrelea, cel puțin, nu mi-aș fi putut da niciodata socoteala cum de un întreg cimitir de pui sa pașeasca din lumea aceasta în cealalta lume din pantecele dlui Georges și sa nu lase, ca amintire despre danșii, decat doar ciolanele lor lustruite și, anume, frumos și foarte sistematic înșirate pe marginea, ca și ele de alba, a farfuriei dlui Georges?… Și nu știu cum facea: prindea, cu mult meșteșug, gatul de pui între varful cuțitului și fundul farfuriei, iar cu unul din coarnele ascuțite ale furculiței scotocea carnea de prin încheieturi, de nu ramanea din gatul de pui decat o lunga, noduroasa și încovoiata „mața popii”, care mergea zburlita sa-și ia, la rand, locul langa celelalte oase smerite de pe marginea farfuriei… Și, pe fundul farfuriei, nici un strop de smantana, cuțitul și furculița ca din testea, șervetul virgin, mustețile dlui Georges, rasfirate sub nas și arcuite deasupra narilor, ca ieșite proaspat din oficina celei mai moderne frizerii!… Și cand ma uitam la blestemația de pe farfuria mea, cand ma gandeam ca șervetul meu nu mai poate sa stea, cu cinste, a doua oara pe masa, și cand, mai cu seama, zapseam pe dl Georges ca ma trage din cand în cand ironic cu coada ochiului… Ei bine, atunci ma simțeam umilit! Noroc numai ca cei de casa erau toți și de mult deprinși cu tot felul meu de stangacii și noroc, mai cu seama, ca Floricica nu mi-ar fi îngaduit niciodata sa cioplesc vreunul sau vreuna din cusururile și salbataciile mele… Avea și Floricica gusturile ei necioplite…
„Ce ți-i și cu civilizația asta”, cugetam eu, privind pe dl Georges cu cata eleganța desfacea carnea de pe un picior de pui fript sau coaja de pe un mar domnesc!… Și avea dl Georges un așa meșteșug la ținut paharul și la turnat vinul!… Și vinul galbiu așa sclipea de frumos, din paharul straveziu, printre grația fina de alabastru însuflețit a degetelor sale!… Și dupa ce-l bea, i se umezeau buzele roșii de o așa trandafirie roua, care iute disparea sub o ușoara apasare cu șervetul, fara, bineînțeles, nici o dauna pentru mustețile sale! !… Hotarat ca Magda își pierduse mințile… Sa fi fost eu în locul Magdei! mie sa mi se fi pus la picioare o asemenea comoara de însușiri!…
— Sarut manușița matale, cuconița Floricico, zisei sculanduma de la masa și sarutand dreapta stapanei de casa, sarut manușița și cine-a dat azi sa deie și maine.
— Merci, M-me, zise dl Georges cu o frumoasa reverența și sarutand aceeași mana.
— Merele le-am adus eu de la Iași, zise Magda, punandu-mi pe gura și fara multa ceremonie dosul alb al mainii sale mici…
Ni se aduse cafeaua în „salon”. Eu îmi luai locul de dimineața în colțul canapelei și, liniștit, îmi sorbeam cafeaua și îmi fumam țigara.
Magda ieși iute și se întoarse și mai iute.
— Domnule badie, te poftesc sa-ți faci pedeapsa, zise ea, punandu-mi pe genunchi un mic album legat în catifea vișinie cu monogram aurit.
— Mai întai, Magdo, n-ar fi nici tocmai o pedeapsa, nici tocmai greu de a-ți scrie ție versuri; caci n-ar fi silit cineva sa-și cheme muza prea de departe; decat…
— Decat sa faci bine și sa nu lungești vorba, domnule badie. Și-mi dete și un creion mic.
— Atunci cu o condiție: am sa-ți scriu ceva și am sa iscalesc dedesubt; ce-ți voi scrie poți citi oricui; iscalitura însa n-ai s-o știi decat numai tu.
— Adica cum?
— Adica cum, adica necum, o condiție ca toate condițiile.
— Bine, primesc. Dupa vreo zece minute, albumul Magdei, plin de toate prostiile, se mai înavuți și cu urmatoarea: Maria din Magdala, de sfant amor cuprinsa, Îmbrațișa cu lacrimi genunchii lui Isus… Și fulgera de patimi privirea ei aprinsa… Ce fericiți, acuma, sunt ei în ceruri, sus!… Tu, poate, sa razi, Magdo, de-aceste amintiri Din biblicele vremuri. — O! știu ca ești pe dos! De-aceea, n-ar fi bine, prin schimb de însușiri, Sa fiu eu Magdalena și tu sa fii Hristos?…
Și, iscalind dedesubt pe dl Georges, dadui Magdei albumul și creionul.
Ea arunca o privire repede pe foaia scrisa, se duse într-un colț al odaii, limba îi fulgera roș pe varful aratatorului drept, șterse ceva, scrise ceva și iute închise albumul.
— Da noua, duduca Magdo, nu ne-arați ce ți-a scris badia pe album? zisera toate într-un glas.
— Nu-i voie de vazut iscalitura; dar daca badia ma dezleaga de condiție…
— Și daca te-aș dezlega, ai arata? zisei eu, neînchipuindu-mi ce schimbase ea în album.
— De ce nu?
— Ei bine, te dezleg, zisei eu, voind s-o pun într-o încurcatura din care nu-mi trecea prin minte cum are sa scape.
Dete albumul Emiliei care citi cu glas tare versurile scrise.
— Citește și iscalitura, zisei eu, cand ajunse la sfarșit. Deodata Emilia bufni de ras.
— Ce razi, Emilio? citește!…
— Ci-chir-me-za…, silabisi Emilia razand cu lacrimi. Cichirmeza era un tip caraghios din copilaria lor, și bietul dl Georges fusese înlocuit de Magda prin Cichirmeza!…
Ce vrei? Cu fetele e greu s-o scoți la capat! Peste puțin, trebuia sa plecam la Dumbrava, unde urma sa luam masa de seara și unde Florica avuse grija de a trimite mai dinainte toate cele trebuitoare.
— Hai, gatiți-va de plecare! zise ea, adresandu-se la toți; am spus sa puna caii.
— Sa știi, Florico, zise Magda, ținandu-i calea și varandu-și fața pana sub nasul Floricai, sa știi ca eu și cu badia mergem calare la Dumbrava; eu pe Pisicuța și badia pe Burdachi al lui Ștefan: zi sa puna șeile.
Și venind repede dinaintea mea și atarnandu-se ușor în jos de amandoua clapele surtucului meu:
— Așa-i, badie, ca mergem calare la Dumbrava? zise ea, varandu-și nebunatic și pieziș, pana sub nasul meu, mutra-i vesela, deșteapta și întrebatoare.
— Mai ramane vorba?! Cu mutra ta ești în stare sa faci pe cineva sa înghita cuie de potcoava.
Înhața pe Ana și pe Antonia de dupa gat și ieși cu amandoua buluc pe ușa.
Dupa ea, dl Georges și apoi toate celelalte. Floricica ramase la urma.
— Floricico, n-ai sa razi de o rugaminte ce am sa-ți fac?
— Badie, zise ea cu un fel de durere în glas și cu o deznadejde galeșa în ochi, chiar dac-aș voi sa rad, n-am sa pot, orice rugaminte mi-ai face.
Așa n-o vazusem pe Floricica niciodata. Îi prinsei capul între palme, ca unui copil, și, îndreptandu-i fața spre mine, o privii… avea ochii paienjeniți de lacrimi.
— Floricico, zisei eu privind-o în ochi și urmand a ținea între palme fața-i îndreptata spre mine, Floricico, ma tem sa banuiesc pricina starii tale sufletești; totuși mi se pare ca Magda e o nebuna și tu o proasta…
— Badie!… zise ea cu glas tremurator; și, molatic, își lasa fruntea sa-i cada pe pieptul meu.
O sarutai ușor în creștetul capului.
— Floricico, Floricico! din toata gama dragostei noastre curate, senine și dumnezeiești, o singura nota mai lipsea… N-ai putea sa-mi spui tu care?…
— Gelozia!… zise ea ridicand repede fruntea și privindu-ma înflacarat — gelozia!…
— Nu, Floricico, te înșeli… Prostia… Și pentru întaia și cea din urma data în viața mea stransei în brațe pe aceasta femeie, sarutand-o cu patima pe amandoi obrajii… Era așa de frumoasa!…
— Și ce rugaminte era sa-mi faci? zise ea atarnandu-mi-se de gat cu ochii înrourați.
— Pentru ziua de azi sa nu schimbi nimic din îmbracamintea ta.
— Așa-i ca ți-s draga? zise ea ștergandu-și ochii cu dosul amanduror mainilor; așa-i ca ma iubești?
— Nebuno ce ești! Și apucand-o de varful urechii, ma prefacui ca-i fac vant pe ușa.
— Nebuno ce ești!… sa nu schimbi azi o iota din îmbracamintea ta.
Ieși. Și cand ramasei singur, nu știu daca durerea, dezgustul de viața sau împietrirea ce însoțește un trai far de nadejde navalira fiecare în parte sau daca toate deodata pusera stapanire pe sufletul și inima mea…
„Adica — ma gandeam eu — de ce soarta vitrega, daca ne-a îndrumat viața pe carari deosebite, n-a sfaramat tot ea, încai, și legaturile neîndurate dintre doua suflete nefericite? Sau poate voiește soarta sa afle de la mine și de la Floricica daca, în cumpana vieții, trag mai greu întocmirile omenești decat cele dumnezeiești? Doamne, Doamne!… — cugetai eu ca încheiere — pentru ce, în rostul adanc al înțelepciunii tale, ai mai zamislit pamantul cu puterea cuvantului tau? Și daca l-ai întrupat din nimica, oare, în largul nesfarșitului tau fara de margini, nu gaseai un alt adapost pentru casa de nebuni?…”
Pana ce tot și toate sa fie gata de plecare, luai albumul Floricicai, care se afla din întamplare pe masa, ma rasturnai în colțul știut al canapelei, îl deschisei… Aș vrea sa smulg din suflet icoana feței tale Și-a ochilor tai raza sa-mi para ca s-a stins! Sa uit ca vreodata te-am întalnit în cale… De te-am iubit… sa-mi para ca te-am iubit în vis!! Noianul veșniciei aș vrea sa se deschida Imens, fara hotare, cu negre adancimi, Și-n brațe de-ntuneric aș vrea sa ma cuprinda Pe veci…
Magda intra pe ușa ca o vijelie.
— Gata, badie, hai!… și ma înhața de mana.
— Du-te, te rog, Magdo, de spune femeii sa-mi scoata mantaua pe cerdac, ca vin și eu îndata.
Magda ieși repede.
Pusei albumul pe masa la locul lui. În o trasura mare de casa se suira toate fetele; într-un docar mic cat o gaoace de nuca, tras de un cal batran, numai cat un șoarece, se suira Floricica cu dl Georges; Magda pe Pisicuța, baiețește, eu pe Burdachi, barbatește. Trasurile apucara înainte, eu cu Magda încheiam mersul.
— Sa ramanem, badie, mai în urma, ca ma îneaca colbul, zise Magda strunind pe Pisicuța.
Burdachi își masura, de la sine, pasul dupa al Pisicuței.
— Magdo, azi n-ai fost cuminte deloc, zisei eu privind înainte, fara a-ntoarce capul.
— De ce, badie? întreba ea repede, facand pe șa o mișcare, ca și cum ar fi voit sa se așeze cu fața spre mine.
— Pentru cuvantul ca azi, toata ziua, ai fost un diavol împelițat.
— Ei, și?
— Ai suparat pe Floricica…
— Mai întai, Floricica n-are nici o treaba cu mine, și al doilea, daca s-a suparat, ei bine, am s-o mușc la Dumbrava de varful nasului și am s-o dezmanii.
— Așa te împaci tu cu lumea?
— Așa ma împac eu cu Floricica.
— Și cu mine, daca aș fi suparat, cum te-ai împaca? Simula spre mine o mușcatura în aer, fara sa zica nimic.
— Ești pur și simplu un cațel primejdios, Magdo…
— Da înger nu-s?
— Și chiar dac-ai fi, eu vrei sa ți-o spun asta?
— Și de ce nu?… Hotarat ca acest diavol de Magda își batea joc și de mine; totuși cazui pe ganduri și pana la Dumbrava nu mai schimbaram nici o vorba.
Cand ajunseram în poiana Dumbravii, caii erau deshamați pe langa trasuri; mai deoparte, masa alba întinsa pe iarba verde; iar prin fanațul înflorit al poienii, cuprins de umbra înalta a stejarilor, fetele, care încotro, cu capetele goale, alergau dupa flori și dupa fluturi albaștri și galbeni de seara… Mi-nchipui ca n-ați vazut niciodata un nebunatic stol de fete într-un fanaț înflorit… bine: atunci n-ați vazut nici un fanaț de doua ori înflorit. Și zana florilor și toate zeitațile femeiești ale apelor și ale padurilor, plasmuite de închipuirea pagana a celor vechi, au trebuit sa rasara din înrudirea fermecata dintre floare și femeie… Totuși acest cadru zugravit cu atata maiestrie de mana întamplarii era manjit de… o pata de untdelemn!! Cel puțin dl Georges se hotarase, de asta data, sa nu fie, nici mai mult, nici mai puțin, decat untdelemnul! În tot cazul, pardesiul d-sale, lung sau, mai bine zis, scurt de la ceafa-i roșie pana aproape de ciubotele d-sale tot roșii, batea în floarea verzie a untdelemnului de masline grecesc!… Cel mult, daca de sub maneca pardesiului scotea capul la iveala marginea sfioasa a manșetei sale de un alb fara cusur; iar din manșeta se aratau mainile grasulii ale dlui Georges, ocrotite împotriva mușcaturilor soarelui, vantului și ale țanțarilor, de niște manuși Bismarck, adica tot roșii… Și fiindca diavolițele de fete fugeau, de nu le zareai, dupa fluturi în toate parțile; și fiindca rotunjimea scurta și grasulie a dlui Georges nu era cladita pe roate, apoi statea și ea, înfipta în mijlocul poienii, și, cu o mana, ce se silea sa para îndemanatica, cerca sa vaneze, cu o bagheta fina de abanos, fluturii din aer… La radacina unui stejar, aproape înmormantata în iarba înalta, și înflorita, Floricica, în rochia-i neagra de matase ușoara, statea culcata cu capul rezemat pe mana… Un gand dureros pe fruntea vesela a naturii!…
Descalecai. Magda se duse calare pana langa Floricica și, de calare, îi vorbi nu știu ce; Floricica se scula și Magda cazu deodata de pe Pisicuța, drept în gatul Floricai…
— Iu! auzii deodata pe Floricica țipand… Și iute duse mana la nas…
Ma buși un ras nebun și, razand, ma dusei langa Floricica; Magda se și amestecase printre celelalte fete dupa flori și dupa fluturi.
— Badie, Magda a-nnebunit; ma roaga sa-i ajut sa descalec și, dupa ce descaleca, se repede la mine și ma mușca de nas… Și, ma rog, de ce razi?…
— Rad, fiindca niciodata Magda n-a fost mai cuminte decat acum.
— Ce fel de cuminte, daca ma mușca de nas?
— Tocmai fiindca te-a mușcat de nas! I-am spus ca te-a suparat purtarea ei de azi și s-a hotarat sa te muște de nas, ca sa te dezmanie, și te-a mușcat; mai cuminte, ce vrei?
— Putea sa ma sarute.
— Magda mușca, nu saruta, zisei eu sentențios. Un vant care se isca din senin și cațiva nori adunați în pripa la sfat deasupra capetelor noastre ne grabira masa și ne scurtara șederea în Dumbrava, pe care, de altmintrelea, ne hotarasem s-o manam pana noaptea pe luna… Dușmani ai poeziei vieții se gasesc, de multe ori, și în aer!
Cu aceeași regula ca la venit, ne întoarseram devreme acasa. Seara, ceai și sindrofie. Dl Georges, cu o vadita iscusința și mandru oarecum de îndemanarea și desavarșita-i destoinicie, înjghebase cu fetele jocuri de „societate”, pe care le vrasta, din cand în cand, cu cate o boscarie cu o batista, cu un gologan, cu carțile de joc… și mai ales cu carțile de joc!!…
Magda, cuprinsa de o melancolie prefacuta și ghidușa, de te umfla rasul, se așezase dinaintea pianului și scherzando, andante, staccato, veloce, con brio… se alinta cu degete ușoare pe clapele albe și negre ale pianului și, din gamele-i nebunatice și stalcite, simțirea nu lipsea!… Magda era tipul desavarșit al femeii, care, sub forme ușoare și nestatornice, ascunde înțelesuri temeinice și adanci!…
Floricica, plecata sub lumina lampii pe o catifea vișinie, își cosea pe dansa gandurile cu fire de aur…
Eu?… Eu stateam rasturnat și liniștit în colțul știut al canapelei și, prin norii viorii ai fumului de țigara, ma sileam sa patrund în adancul departat al lumii de ganduri ce framanta poate atatea capete vesele și înflorite sau melancolice și visatoare… „…Același cap îl pleci ș-acum Pe mana-ți de copil; Și-ntiparit e-n umbr-același Dumnezeiesc profil! . . . . . . . . . . . . . . . . Ș-acum din visu-ți te deștept Cu-aceeași sarutare; Ș-același rumen trandafir Pe fața ta rasare!…”
Cugetam eu privind pe Floricica cum statea plecata și cum, pe fundul de lumina, era sapat în linii de umbra profilul ei dumnezeiesc!…
Cu toate acestea, cum era ea de cufundata în acul și ața ei… mi se parea ca vad pe Venera împletind la colțun…
— Unde ți-e albumul, cuconița Floricico? întrebai eu de departe — te rog sa mi-l dai, ca am sa-ți scriu ceva pe el; cine știe daca voi avea prilejul de a-ți mai face versuri de acum înainte; maini plec pe coclauri și…
— Și ai sa te întorci iar pe aici, zise ea oprindu-și acul la mijlocul unei împunsaturi și întorcand capul spre mine.
— Daca nu ma ia dracu, poate… Magda se și sculase repede de la piano, luase albumul de pe masa și mi-l pusese pe genunchi împreuna cu un creion mic.
— Numai te rog, zise Floricica, sa faci bine sa nu-mi scrii vro ghidușie, cum ai totdeauna obiceiul de a-mi scrie pe albumul meu.
— Nu, nu! de asta data m-am hotarat sa fiu foarte serios…
Magda își relua locul la piano, Floricica sfarși împunsatura începuta și-și urma lucrul, dl Georges scotea cordele pe nas, fetele cascau gura, eu… faceam versuri… IDEAL PIERDUT Ai, desigur, ochii negri, gura mica, nasul fin, Ș-un oval taiat cu arta de vrun maestru divin! Mersul tau, înfațișarea, trandafirii de pe buze Mi-amintesc pe cea mai dulce dintre cele noua Muze. Tot ce vede ochiul, gandul, în cereasca ta faptura, Mai presus ma-nfioreaza, decat tot ce e-n natura! Ah! Aș pune firmamentul sub picioare-ți pedestal… Și sa fac — aș vrea — din tine stralucitu-mi ideal!… Și așa cum te-ar încinge nimbul tau dumnezeiesc, O întreaga veșnicie aș voi sa te privesc!… Decat spinul, Floricico, crește veșnic langa roza, Poezia șchiopateaza și se schimb-ades în proza… Ești frumoasa, Floricico… O minune-ntre minuni!… Lasa dracului andreaua… Nu carpi seara colțuni!…
Magda citi cu glas tare, și strofei din urma îi dadu o intonație așa de naturala, și la: „Nu carpi seara colțuni”, dadu cu dosul mainii o așa de maiastra lovitura peste catifeaua Floricai, încat zbura biata catifea tocmai în fundul odaii.
Se starni un colosal hohot de ras, iar bietul dl Georges ramase la mijlocul unei boscarii începute.
— Vezi, badie, ca iar mi-ai scris ghidușii pe albumul meu? Daca-s eu nebuna și ți-l dau!…
A doua zi dimineața, și eu și Pisicuța apucaram drumul muntelui…

SPRE NICHIT

… A doua zi, dimineața, cand porțile ce strajuiau intrarea din camp în ograda Floricai se închisera, scrașnind în urma mea cu neunse și hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se paru ca ceva ascuțit ma înțeapa în suflet, sau ceva greu și înalt îmi cade pe spate, și ca rasuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealalta!…
Și cum masuram eu sau, mai bine zis, cum masura Pisicuța, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o sulița înalt pe ceruri, nu sorbise înca umezeala dimineții, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfațișarile aiurite din lumea cealalta. Soarele, ce plutea în albastrul adanc și paienjenit de ceața al bolților cerești, se uita parca chioraș la mine cu înțepenirea lucie și sticloasa a unui ochi de mort înfipt și încremenit în umbra departata a orbitei sale vinete și reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însuflețire, trimiteau parca din înalțime, cu șoapte de frunze și de vant, ultimul „ramas bun” celui ce calca pentru cea din urma oara hotarele așezate între cele doua lumi; adierile racoroase și ușoare din rasarit îmi atingeau fața și treceau pe fruntea mea ca falfaitul rece și fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute și tacut; florile campului ma priveau ca atația ochi roșii ai duhurilor pustiului. Pisicuța, strabatand parca drumul înalt al celor noua vami, mi se parea ca merge pe o cale îngusta numai cat o muchie de cuțit și, hipnotizat de eterna leganare a pasului ei, așteptam pe fiece minut sa ma prabușesc în noianul gol și fara fund de sub picioarele mele… Ființa mea se topise, se idealizase și, ca un fir de ața fara sfarșit, mi se parea ca sufletul meu se deapana lung în urma mea…
„Sarmane om, sarmane lut netrebnic și pieritor!… cugetam eu mergand la gebea. Pentru ce, adica, cel ce te-a plasmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu nazuințe vecine cu nebunia?… Și daca, din noroiul în care te-a înmormantat pana la gat, ți-a îngaduit sa ridici capul și sa îndrepți, arare, ochii tai spre ceruri, pentru ce, langa o clipa de sublim, a așezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descantece și cu vraji dumnezeiești, sa se sape prapastii fara fund și fara de margini între doua sarutari; și pentru ce, înca, între doua inimi îndragostite, sa se ridice, ca un zid de oțel, o ieftina formula sacramentala? Și, mai la urma, pentru ce?…”
Întorsei capul și privii îndarat… Prin cerdacul larg din fața, stapana de casa nu mai trebaluia nimic… În haina alba de dimineața și cu capul slobod învaluit în o grimea tot alba cu țurțuri mici de margele roșii pe margine, facuse unghi drept din brațu-i alb, rotund și gol pana la cot; cu palma-i diafana pusese despre soare o mica perdea trandafirie privirii; cu celalalt braț, sapat în marmura vie, statea rezemata de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcata, privea în zarea departata a drumului… O mai frumoasa cariatida nu se putea închipui… Și din soare nici o raza nu se mai desprinse, și de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui… Cel mult daca departarea sorbea treptat în adancurile sale chipul alb al Floricicai, desprins înca de pe zare și încremenit în aureola de lumina țesuta în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineața… Ridicai în aer imensa mea palarie neagra și de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus… Din cerdacul larg din fața falfai ca raspuns și de trei ori se închina spre rasarit, cu nestatornice forme de vant, faldurii molatici și roșii ai unei batiste subțiri… și departarea smulse soarelui o raza și golul înghiți cerului o stea… Iar între apus și rasarit, o adanca mare de întuneric se lați… Dincolo de marginile rasaritene ale acestei mari, se întindea taina nesfarșita a lumii celeilalte…
„Sarmane om, sarmane lut netrebnic și pieritor! cugetam eu, leganandu-ma la gebea prin lumea subțire a umbrelor. Pentru ce adica?…”
Și drumul de sub copitele Pisicuței rasuna a sec și a hodorogit… Intrasem pe un pod ce taia de-a curmezișul peste Bistrița. Nu știam nici ce pod era acesta și nici încotro ducea. Deoarece însa marșrutul îl lasasem cu totul pe seama Pisicuței, nu cautai sa ma dezmeticesc unde ma aflu; ma mulțumii doar sa opresc la mijlocul podului statua mea ecuestra și, din aerul înalt, sa-mi las și gandul și privirea sa lunece un minut pe cursul fugator al undelor… Și daca niciodata n-ai avut fie barbația, fie fantezia de a-ți scutura de pe suflet și de pe inima prostiile omenești, dupa cum un arbore, la suflarea vantului, își scutura foile sale netrebnice și seci, atuncea, desigur ca n-ai ramas, întotdeauna, decat ceea ce ești: o pacatoasa „ființa superioara”, un nemernic „împarat al Fapturii”… Și nu te-ai simțit, prin urmare, nici topindu-te sub o raza de soare sau o mangaiere de vant, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce plutește pe înalte și albastre aripi de vazduh… Nu te-ai simțit, cu alte cuvinte, o clipa macar, trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii!… A sta suspendat în aer și neclintit deasupra unui curs de apa, ce luneca grabit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinței tale, gandului sa-ți încremeneasca în suflet și sangelui sa-ți înghețe în vine, a opri în sanul tau bataile pripite ale ceasornicului inconștient, ce-ți socotește neîndurat clipele scurte ale vieții, a te preface în cremene însuflețita sau în ființa de cremene, a pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotarat al imensului curs de viața ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului catre nesfarșit…
„Cat e de dulce, cugetam eu, sa ai, din cand în cand, cate un minut, macar, de sublima nebunie!”
Și cum stateam eu pironit cu privirea pe spatele goale și fugatoare ale unei șagalnice unde, ce se scalda cu o nerușinata nevinovație în razele soarelui, deodata totul se opri; Firea încremeni pe loc și statua mea ecuestra, cu pod cu tot, o pleca la goana pe cursul Bistriței la deal! Clipa neclintita a eternitații mele se topi în vazduh, izvorul de viața vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi cazu de pe umeri… Iar la capra dimpotriva a podului, un individ cu fața îmbujorata de somn, rasarit în calea mea dintrun fel de coteneața de scanduri, cu un soi de obraznica oficialitate în mișcari, îmi facu semn sa ma opresc și, fara nici o „buna dimineața” sau „cale buna”, întinse înspre mine mana ruginita și-mi ceru 12 bani.
— Pentru ce? îl întrebai eu, și de ce numaidecat 12 bani?
— Brudina, cucoane; cate doi bani de fiecare picior de vita, îmi raspunse el scurt și hursuz.
Și dupa ce ma încredințai, numarand cu îngrijire, ca eu și Pisicuța la un loc aveam tocmai șase picioare de vita, scosei 15 bani și, dandu-i somnorosului meu individ:
— Ține, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviți. Trei bani raman ca platiți pentru un picior și jumatate de vita, pe cand m-oi întoarce.
Lucrul se paru de tot firesc omului meu care, abatand cu o veche obișnuința clapa degetelor peste bieții mei gologani, îi înmormanta iute în fundul ruginit al palmei sale și, fara nici o ceremonie sau „drum bun”, îmi întoarse spatele, intra în culcușul sau și trase dupa sine, cu zgomot hodorogit, ușa de scanduri uscate a coteneții sale. Eu dadui calcaie Pisicuței și-mi cautai de drum.
Și fiindca ideile mari au la radacina lor, mai totdeauna, lucruri mici:
„Ce nesocotința, ma gandeam eu foarte serios, pe capul carmuitorilor noștri!… De le venea lor în minte sa așeze biruri nu numai pe cate capete, ci, mai cu seama, pe cate picioare de vita sunt în țara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii!…”
Și, leganat, cu desagi cu tot, ca o limba de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuței, scurtam încet și fara ținta drumul catre necunoscut… Iar de prin îndoiturile posomorate și adanci ale imensului amfiteatru albastriu al munților din dreapta, negurile albe se ridicasera și se mistuisera în vazduh și, în locul lor, o nesfarșita și subțire rețea viorie de aburi auriți se așternuse peste marea framantata, parca de valuri, a bradetului negru-verde, ce umplea cercul vederii, de jos de la pamant pana la hotarele senine din înaltul cerului… Din vale și de pe stanga se furișau pana la mine sclipirile scurte și fugatoare ale Bistriței, ce luneca grabita, cand rasfațandu-și goliciunea sub razele, acum iuți, ale soarelui, cand aruncandu-și peste umeri haina țesuta din umbra tainica a luncilor tinere de salcii și de arini.
Mersesem trei ceasuri fara oprire și atat eu cat și Pisicuța simțeam nevoie de odihna. Și fiindca Pisicuța, iubitoare de singuratate ca și mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum, pe marginea caruia nici casa, nici crașma nu se pomenea, ma hotarai a petrece ceasurile de arșița ale zilei și a-mi face popasul obișnuit în nenumaratele adaposturi de umbra verde și tainuita, pe care singuraticele împrejurimi mi le puneau la îndemana. Carnii la stanga și scoborai în umbra adanca a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței.
Într-o poiana mica așternuta cu o iarba scurta, deasa și de-un verde gingaș și parca anume sapata în semicerc în desișul arinilor, deasupra și pe marginea înalta a malului Bistriței, îmi așezai conacul meu de zi. Deschingai tafturii Pisicuței și-i luai povara din spate; iar pana ce sa așez eu șaua și desagii la radacina unui arin, Pisicuța și lua o baie de spate și de coaste în iarba verde și racoroasa a poienii; se scula iute, se scutura plina de mulțumire și, varandu-și botu-i negru și fin în iarba frageda, începu a paște. Și fiindca pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepadai și eu hainele, ma varai în apa și, apoi, fiindca din anumite împrejurari, nu puteam împartași cu Pisicuța fragedul ei pranz, desfacui desagii și ma pusei în cale sa-mi stampar și eu foamea care, dupa baie mai ales, începuse a deveni neîndurata. Bagai de seama însa ca desagii mei suferisera o infracțiune, dar ca hoțul, în loc sa ieie, pusese ceva. Astfel, gasii înlauntru un mare pachet cu îngrijire facut și frumos legat, deasupra caruia sta scris ca moto: „pofta buna”. În pachet, pui fripți, oua rascoapte, prajituri, painișoare mici și rotunde de casa, mere domnești… Dintre mere, unul singur era învelit frumos într-o hartie roșie, subțire, și legat cruciș cu o îngusta cordea aurie, întocmita deasupra într-un mic și foarte meșteșugit fiong.
„Aș prinde ramașag, îmi zisei în gand, ca acest mar e pus de diavolul de Magda!”
Și nu ma înșelai; cand dezlegai cordeaua și desfacui învelitoarea, gasii înlauntru un mic și cochet patrat de hartie alba, pe care sta scris: „de la Magda”…
„Hotarat, îmi zisei eu, ca acest diavol de Magda nu ma slabește nici în lumea aceasta…”
Și mușcai cu furie din mar… Iar din lumea aceasta, mi se paru ca aud pe Magda țipand tocmai din lumea cealalta.
De cate ori închipuirea nu întrupeaza nalucirile deșerte ale sufletului!…
Și nu știu pentru ce, cum mancam eu ouale rascoapte, mi se pareau ca-s moi și cautam, prin urmare, sa ies la capat cu ele dupa metoda analitica a dlui Georges; cu varful a doua degete desfaceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripți, iar ciolanele, în mod inconștient, le înșiram pe iarba, ca pe marginea unei farfurii; taiam foarte elegant marul în patru felii și înca și mai elegant despoiam feliile de coaja; ba, fu un moment cand mi se paru ca miros a piele ruseasca, ca varfurile musteților mi se suisera deasupra narilor și ca, în locul salbaticului meu par, mi se întinsese pe creștet luciul pustiu și gol al cheliei. Împinsei și zvarlii în toate parțile și din toate puterile, cu mainile și picioarele, coji de oua, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemanare capatata de copil, mi se pare ca trimisei, cu varful ciubotei, tocmai în mijlocul Bistriței, vreo doua prajituri și vreo cateva painișoare pentru peștii care, din fundul apei, holbau, poate flamanzi, ochii la mine… Oricum, mancai, ma saturai, și, mai presus de toate, ramasei cu încredințarea ca, așa cum ma gaseam, eram totuși destoinic de cea mai aleasa și mai înalta educație…
„Și, cu toate acestea, de cate ori, ma gandeam eu legand desagii la gura, de cate ori biata maica-mea, D-zeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura și cu furculița peste mana și peste gura!”
Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuța de radacina unui arin; la tulpina altuia, îmi așezai desagii drept perna, ma înfașurai în mantaua mea imensa, îmi îndesai palaria peste urechi și ma lungii perpendicular pe cursul Bistriței… E așa de dulce sa chemi somnul în murmurul apelor, în racoarea verde a luncilor, sub mangaierile moi ale vanturilor!… Și totdeauna m-am mirat cum de n-a trasnit prin minte nici unui rege sau împarat sa cerceteze cam unde s-ar putea gasi cheia tuturor fericirilor!?… Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestemate cu o larga și neagra palarie colbaita; ce lin n-ar fi strabatut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuțe meleagurile pustii ale bunului D-zeu, cu cata darnicie nu le-ar fi pus datatorul de toate, la îndemana, ciupercile munților și apa limpede a paraielor; ce dulce nu s-ar fi leganat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarba verde nu și-ar fi așternut ei spre odihna!… Decat vezi! cand te umfla prostia în spate, las pe ea, ca te suie pana și pe treptele cele mai de sus ale carmuirii popoarelor!…
Și cum mijeau ochii mei paienjeniți și pe jumatate acoperiți de pleoapele-mi grele de somn, mi se parea ca Bistrița curgea pe sub marginea rasfranta a palariei mele și, curgand, mi se parea, în fantasmagoria dintre vis și aievea, ca ma taraște, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale… „O! dac-aș ști ca un destin Spre-același țel ne mana, M-aș arunca-n al vostru san Ș-am merge împreuna…”
Cugetam eu cu privirea ațipita pe lunecarea grabita a undelor ei și cumpanindu-ma pe hotarele dintre somn și trezie.
Pleoapele-mi cazura grele peste ochi ca o perdea neagra cu flori de lumina trandafirie… adormii.
Cand ma deșteptai, soarele pașise de mult peste meridiana și umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet spre rasarit; caldura zilei era covarșitoare și nu îndraznii sa parasesc racorosul meu adapost de umbra și verdeața; cel mult daca, amandoi, eu și Pisicuța, ne desfataram ca doi fericiți, mai bine de o jumatate de ceas, în undele albastrii de cristal rece și curgator ale Bistriței; iar în timp ce eu, dupa baie, ușuram desagii de ultimele merinde, Pisicuța scotocea și ea, pe ici pe colea, iarba ramasa prin îndoiturile mai adancate și mai umede ale poienii. Cand soarele fu la trei parți din drumul sau pe ceruri și sta sa cumpaneasca dincolo de piscurile departate și viorii ale Munților Calului, aruncai șaua și desagii pe spatele Pisicuței, încalecai, suii dambul și apucai drumul de coasta, ce taie spre miazazi.
Nu știu cum vor fi alții; cat despre mine, știu atata, ca pierd masura timpului, de îndata ce raman pe voia sloboda a pornirilor mele de salbatic, cand, adica, biruit de dragostea neînfranata a singuratații, îmi șterg urma dintre oameni și ma mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunza manata de nestatornicia vanturilor. Și soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fașii lungi deasupra apusului sau; poate prea lesne stapanitorul zilei sa dispara în noianul de flacari, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru și aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adancuri și pot arunca lințoliul lor mohorat peste zarile fara sfarșit ale rasaritului; chiar varful palariei mele, suit pe picioarele de umbra deșirata ale Pisicuței, își poate trimite chipul sau boțit din țara apusului, plina de întuneric, tocmai în împarația trandafirie și departata a zorilor… Faptuitorul a toate își poate, mult și bine, învarti ca o sfarleaza între degete universul sau întreg în golul orb al adancurilor, toate se pot… Sufletul meu singur nu e în stare sa auda și sa priceapa scarțaitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veșniciei, cheia colosala și ruginita a Faptuirii… Iata pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuței ca un sac umplut cu ganduri, nu prinsei de veste nici cand soarele scoborase treptele vazduhului spre lumea cealalta, nici cand munții de pe dreapta ma înmormantasera în umbra lor posomorata, nici cand luceafarul de seara își țintuise în negrul albastriu al cerului chipul sau viu de lumina scanteietoare, nici cand „regina nopții moarta” pe nasalie de nouri albi începuse a pluti pe caile deșerte ale umbrelor înalte… Ma oprii în drum și cautai împrejur… tacere, noapte și pustiu… Cel mult, daca de prin cositura cate un greier rar mai țaraia a noapte și a tarziu… Totuși, mi se paru ca, de pe dreapta, strabate, din desimea neagra a padurilor, pana la mine, palpaitul departat și roșiatic al unei flacari înghițite în rastimpuri de întunericul des al nopții… Într-acolo facui din frau Pisicuței chip sa apuce, și într-acolo apuca și ea. Dupa puțin, izbutii sa ies pe pipaite din desișul încalcit al padurii în luminișul unei poieni, în care, pe cat putui deocamdata deosebi din departare, trei oameni trebaluiau nu știu ce împrejurul unui foc; un caine se însarcina sa-mi vesteasca sosirea și, sculandu-se iute de unde statea — se vede — lungit, se repezi, latrand furios, înaintea Pisicuței și nazui s-o apuce de bot; dar Pisicuța ridica capul și cainele mușca aerul; încerca s-o atace pe la spate, dar o copita cu maiestrie și la timp îndreptata împotriva încapațanatului dușman îl facu sa se rostogoleasca schiolalaind, și cu aceasta sa înceteze și ostilitațile. Eram acum langa foc și langa oameni, care se pregateau poate sa vina în ajutorul cainelui lor.
— Buna vremea, oameni buni, zisei descalecand și adresandu-ma îndeosebi unui moșneag lung, verde și drept, care, stand în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotita, în care fersese niște drele și niște urechiuși.
— Mulțumim d-voastra, raspunse el scurt, aproape fara a ma privi și rostogolind într-o mare strachina de lut drelele și urechiușile fierte, din care ieșeau aburi fierbinți. Na, mai Ghița, și ia vezi și tu de mamaliga, zise el, dand ceaunul unuia dintre flacauani. Și tu, mai Țalica, ia mai închipuie niște uscaturi pentru noapte.
Și pana ce Ghița sa așeze ceaunul de mamaliga pe capatul unei cujbe, într-o baie de flacari, pana ce Țalica sa vina tarand dupa el o întreaga padure de vreascuri și de uscaturi, eu luai șaua și desagii din spatele Pisicuței și o priponii de un țaruș, mai deoparte în largul poienii.
— Iaca așa, moșule, zisei eu, venind langa batran, cu voie, fara voie, dar pentru noaptea asta o sa fiu musafirul d-tale.
— Voia la d-voastra, domnișorule, raspunse moșneagul, scoțand din niște desagi, ce stateau mai deoparte, o capațana de usturoi și pregatindu-se a-i ucide cațeii într-o scafița de lemn, cu o piatra lungareața, groasa și rotunda ca un pisoi. Dar, daca nu vi-i cu suparare, încotro mergeți d-voastra la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule?
— Drept sa-ți spun, moșule, aș putea sa-ți spun de unde viu, dar unde ma duc mai bine ai putea sa știi d-ta sau Cel-de-Sus.
Moșneagul se opri un moment din curațit cațeii de usturoi și ma privi nedumerit, fara sa-mi raspunda.
Apoi adresandu-se lui Ghița:
— Ia vezi, mai Ghița, de cea mamaliga și-o fa mai mare; și tu, mai Țalica, ia vezi de vreo doua brazde mai zvantate sa facem un așternut pentru dumnealui.
— Mulțumesc, moșule, mulțumesc; o sa împartașesc și cina și o sa dorm și pe așternutul d-tale; dar, daca nu te superi, ai putea sa-mi spui cum te cheama și de unde ești?
— Apoi, domnișorule, noi suntem tocmai de pe langa Orașa și mie-mi zic Alisandru Coșofleața. Am venit aici dupa oleaca de iarba pentru vitișoarele noastre, ca pe la noi nu s-a prea facut vara asta, și-i scumpa de tot.
— Și flacauanii sunt baieții d-tale?
— Ai noștri, domnișorule, și mai sunt acasa vreo cinci mai marunței!…
— Sa-ți traiasca, moșule; d-apoi știi ca te ții bine? Ai și mai marunței?…
— Apoi da, daca da D-zeu, ce sa facem?
— D-zeu știe ce face, moșule, da cui trebuie și cui poate.
— A hi, domnișorule, raspunse moșneagul, muncindu-se și izbutind, în sfarșit, sa ucida cu pisoiul un cațel mai îndaratnic de usturoi. Ș-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mananca angaralele, ca tare s-o mai înmulțit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnișorule, încotro te întorci.
— Ce sa faci, moșule? La lume subțire, nevoi multe.
— C-apoi bat-o pustia de lume, ca tot mai bine era mai de demult.
— Cine zice altfel, moșule? decat, vezi d-ta, roata lumii se învartește, și noi cu dansa.
— He, hei! domnișorule, bine-ar fi daca s-ar învarti; da, vezi d-ta, ca nu se învartește, o-mpiedicat-o nu știu cine și merge de-a saniușul: cei de deasupra, tot deasupra, și cei dedesubt, tot dedesubt, raspunse moșneagul aducand pe fundul scafiței usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ș-apoi bat-o întunericul de roata, zise el sculandu-se de jos, ca prea te curma-n doua cand te-apuca dedesubt… Da, de… Se vede ca ce-a oranduit D-zeu minte de om nu poate sa desfaca, încheie moșneagul luand cu degetul din usturoi și gustandu-l de sarat.
Pe fundul de lumina, se desprinde din noapte înfațișarea zburlita a unei capițe de fan, ce parea ca merge singura. Cand capița sosi langa noi și se rostogoli mai la o parte, Țalica rasari de sub dansa în picioare, cu palaria turtita și plin de paie de sus pana jos. Ghița, cu pieptul desfacut și roș, cu fața dogorita și asudata de caldura focului, rasturna și el, pe o naframa alba, din ceaunul negru, o mare și fierbinte mamaliga oacheșa. Moșneagul se trase mai deoparte, își spala mainile și le șterse de poala camașii, apoi, descoperindu-și capul, se îndrepta cu fața spre rasarit, ramase un minut în picioare și neclintit, în bataia mișcatoare și roșiatica a focului, șopti ceva din buze, își facu trei cruci smerite și mari și, luand strachina cu drele și urechiuși și scafița cu usturoi, veni de se așeza pe iarba langa naframa cu mamaliga. Flacauanii se așezara și ei împrejur, cu palariile pe cap, fara sa se spele, fara sa-și faca cruce…
Și-mi trecu, în o singura clipa, pe dinaintea minții adanca prefacere și nestatornicie a lucrurilor…
„Progres… regres…” cugetam eu pișcand din mamaliga și cautand loc și pentru doua degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia și eu o urechiușa în mojdeiul prea sarat din fundul scafiței…
Oricum, dar Ghița, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurari, „pitorescul mancarii”. Cele patru degete țapene ale dreptei sale, abatute și mai țapan în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemanarea unei vechi obișnuințe și, ca un harleț viu, numai atata surpau din malul mamaligii, cat era de nevoie ca sa alcatuiasca din daramatura, cu tiparul palmei, un galatuș lung și rotund și destul de gros, pe care, însoțindu-l de cateva drele sau urechiuși muiate în mojdei, îl arunca, facandu-i vant, în pustiul gurii sale, unde ființa lui se mistuia fara de urma… Cel mult daca pereții gatului se întindeau înainte și se fereau în laturi din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pantecele adanc al lui Ghița. Și daca ochii lui Ghița lacrimau sub apasarea, și daca fața lui Ghița se înroșea sub truda înghițitului, toate aceste nu puteau fi socotite decat ca dovada unei lupte voinicești dintre Ghița și galatuș; iar un gogalț înadușit și la rastimpuri deopotriva de scurte era singura înștiințare ca stramturile gatului au fost biruite…
Rupsei o bucata de mamaliga ș-o aruncai cainelui, care statea pe labe, mai departe.
— Na, mai Tarcuș, și vezi de te împaca și tu cu Pisicuța. Cine-i de vina, daca tu vrei numaidecat s-o saruți pe bot?
Cainele se uita ținta la mine, statu puțin pe ganduri, apoi lua binișor mamaliga și se duse cu ea mai în umbra sub poala padurii.
Iar cand flacauanii și moșneagul, fiecare învelit în sumanul sau, se lungira, spre odihna, pe langa foc, ma înfașurai și eu în mantaua mea și, cu capul pe desagi, ma înmormantai, spre același sfarșit, în capița de fan, dar mai la o parte din bataia focului. Și cred ca saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decat așternutul meu de iarba îmbalsamata și cosita din ajun. Și daca înțeleptul rege își odihnea privirea lui molatica pe chipul aievea și mangaios al oacheșei regine din Saba, de ce adica visurile mele sa nu fi fost și ele înfiorite de chipuri tot așa de dulci și tot așa de mangaioase și de oacheșe ca și acel al tinerei regine din țara fericita a miresmelor?
Cand ma deșteptai, varfurile înalte și ascuțite ale brazilor dimprejur rasareau din umbra și, ca niște sageți neclintite de aur, spintecau vazduhul limpede… Soarele se ivise de mult pe ceruri. Ma uitai împrejur, moșneagul și flacauanii, nicaieri… Cand ma sculai, îi zarii pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moșneagul în frunte și baietanii dupa el. Pusei șaua, încalecai și ma abatui pe la cosași.
— Buna dimineața, moșule, și noroc bun! strigai eu de departe catre moșneag.
— Mulțumim d-voastra, domnișorule! raspunse el cu glas așezat și destul de ridicat ca sa-l pot auzi.
Și pana ce sa ma apropii eu, moșneagul înfipse coporaia în pamant, scoase cutea din tioc și începu sa-și ascuta coasa pe palma.
— Tot alba la roata, moșule, tot? zisei eu cand fui langa moșneag.
— Apoi, da, domnișorule, manjii la praștie, pan s-or mai da și ei la ham; așa a lasat D-zeu, raspunse el varand cutea în tioc, or sa ajunga ei și la roate, n-aiba grija!…
Și scuipand în palme, se pregatea sa vare coasa în iarba. Scosei din punga niște bani.
— Ține, moșule, zisei eu dandu-i moșneagului, de cumva ți s-a rupe coasa, sa-ți cumperi alta noua. Și acuma te rog sa-mi arați prin padure vreo poteca de picior, pe unde aș putea merge calare.
— Da unde vreți sa mergeți, domnișorule?
— Ți-am spus, moșule, ca știu de unde vin, dar unde ma duc mai nu știu și nici prea vreau sa știu; vorba e sa ma duc.
De asta data moșneagul se uita cu tot dinadinsul ținta la mine și ma masura din cap pan-în picioare, cu Pisicuța cu tot.
— Apoi, da, domnișorule, daca-i așa, uite, apuca și d-ta pe poteca asta la deal; daca nu-i rataci, ai sa ieși la schit.
Și-mi arata spre deal gura stramta a unei poteci, ce se deschidea în desișul padurii.
— Apoi, mai ramaneți sanatoși și cu bine, oameni buni, zisei eu dand calcaie Pisicuței la deal.
— Sa mergeți sanatoși, domnișorule, cu bine, raspunsera tustrei într-un glas.
Și intrai pe sub poala padurii în gura potecii. „Daca nu-i rataci, ai sa ieși la schit”… Aceste vorbe ale moșneagului îmi rasunau înca în urechi… Vasazica mai întai, puteam rataci, și al doilea, prin împrejurimi se afla un schit; cu alte cuvinte, una rea și una buna… Decat, ratacește cineva cand are o ținta și, greșind drumul, n-ajunge pana la ea; pentru mine deci, care mergeam la întamplare, cuvantul de „ratacit” nu putea, prin urmare, sa aiba nici un înțeles. Schitul era alta vorba; de ajungeam pana la el, bine; de nu, tot bine; iatama, dar, în regula cu mine însumi, din toate punctele de vedere. Și cum șerpuia poteca la deal, dupa cum îi venea la îndemana, fața de îndoiturile largi ale pamantului de sub dansa, tot așa și Pisicuța șerpuia la pas, sufland des și opintindu-se din greu cand drumul suia mai pieptiș. Brazii suri și neclintiți, cu trunchiuri netede și goale, se ridicau încremeniți și drepți pana la înalțimi amețitoare; iar din bolta ciuruita de umbra neagra-verde, alcatuita de crengile lor îmbrațișate sus de tot, ca prin o sita deasa, se cerneau în liniștea larga a padurilor picaturi de cer albastru; și fulgi nestatornici de lumina aurie cadeau peste mine de pretutindeni. De jur-împrejur, privirea ți se oprea pe fundul padurii, ca pe un zid de umbra departat; ai fi zis ca te afli sub o imensa bolta de templu sprijinita de mii de coloane, din înalțimea careia cu greu mai strabatea înlauntru lumina ogivala a cerului. Cheptanușii mici și negri cu gulere roșii și verzi lunecau în spirale tacute și iuți pe trunchiul arborilor în sus; veverițe negre și roșii, cu cozi stufoase și lungi, din încheietura înalta a unei crengi, își cumpaneau zborul spre copacul dimpotriva; ciocanitori și ghionoaie cu pliscuri de oțel tocau în arbori și padurea larga rasuna a sec… Peste creștetul înalt al brazilor luneca vantul ca un rau nevazut și, taindu-se în frunza lor ascuțita, trimitea pana-n departare tanguioase și prelungi glasuri de orga. Din toate parțile tacere solemna, de pretutindeni liniște sfanta…
…Și de la deal un roman, c-o traista-n baț, scobora la vale pe poteca stramta.
— Buna ziua și cale buna, prietene, zisei eu cand fu în dreptul meu.
— Mulțumim dumilorvoastre, domnișorule, raspunse el uitandu-se cam sfios la mine.
— Da ce ai în traista?
— Ia, vreo doi chitici de pastrav, sa iertați, îngaima el luandu-și caciula din cap.
— Și-i aduci de departe?
— Tocmai de pe Asau, domnișorule.
— Și unde-i duci?
— Apoi, da, unde putem și noi; ia, mai prindem și noi cate o para, doua, pentru cele nevoi.
— Vasazica ți-s de vanzare?… ia sa-i vad. Și romanul scoase din traista vreo zece pastravi, tot unul și unul de mari.
— Ce sa-ți dau pe ei? Și fiindca o manta lunga și o palarie mare ieftinește de multe ori marfa în padure:
— Apoi, da, domnișorule, cat v-a lasa inima…
— Nu; cat ceri? Romanul se uita lung la mine…
— Ia, vreun leu de parale, daca vi-i cu voia dumilorvoastre. Scosei doi lei și-i dadui romanului, care ramase nedumerit.
— Acuma, fa cumva, te rog, și mi-i înșira pe-o smicea, ca sa-i pot duce.
Romanul scoase iute un briceag, taie o crenguța subțire de brad, o curați, o ascuți la un capat și-mi înșira pastravii pe ea, varandule-o prin urechi la fiecare.
— Apoi, foarte mulțumesc și mergi sanatos, prietene, zisei eu, dand calcaie Pisicuței la deal.
— Sa mergeți sanatoși și foarte mulțumim, raspunse romanul plecand la vale.
Și mergeam ducandu-mi pranzul înșirat pe nuia. Cand soarele fu la amiaza, chibzuii un loc în padure mai la o parte și-i așezai lagarul meu de zi. Cu prilejul acesta, ma încredințai ca nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare… înjghebai iute un foc mare, spintecai și curații pastravii pe din launtru, îi înșirai pe o țigla cat toate zilele de lunga și, în mai puțin de jumatate de ceas, pranzul meu fu gata; scosei niște paine uscata ce mai ramasese în desagi — sarea și piperul nu-mi lipseau
— și, peste alta jumatate de ceas, mai leneș decat un derviș și mai moale decat un boa-constrictor, stateam lungit la umbra, cu capul pe desagi… E așa de ușor sa fii fericit!… cu condiția numai ca sa nu schimbi înțeleapta ta nebunie pe nebuna înțelepciune a celor cuminți.
Toate ca toate, dar încotro apuci cand poteca se desface înaintea ta ca o caracatița cu picioarele împraștiate pretutindeni sub desișul padurii, și, mai cu seama, ce te faci cand soarele, prea grabit parca, se pleaca la vale, dincolo de piscurile munților dimpotriva și te lasa în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?… Ma oprii la o raspantie, pe un gheb al muntelui și, dupa o scurta chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se paru mai umblata. Nu înnoptase înca de tot, cand întamplarea ma scoase mai la limpeziș și norocul ma facu sa dau peste o așezare omeneasca, despre care nu-ți puteai, deocamdata, da cu socoteala cam ce ar cauta și ce rost ar avea pe locurile acelea… O casa mica, cu înfațișare destul de curata pe dinafara, cu prispa pe dinainte, acoperita cu scanduri, împrejmuita cu un gard de razlogi și, în ograda stramta, pe cat puteai deosebi prin umbra, cateva straturi, fie de ceapa, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine sa fie de cartofi. Și fiindca dinlauntru licarea prin fereastra jumatate de sticla, jumatate de hartie, o lumina slaba spre afara, descalecai și începui a bate cu pumnul într-un razlog al gardului, care se cutremura și rasuna a sec. Ușa casei se deschise și, pe fundul de lumina slaba al privazului ei, se zugravi repede, în linii de umbra, chipul marunt al unei femei.
— Da cine-i acolo?… Cine bate? întreba ca de departe cu un glas stins, care totuși se silea sa fie ascuțit și înțepat.
— Cine sa fie?… Ia eu, om bun, draga jupaneasa; am ratacit drumul și m-a apucat noaptea aici; te rog sa ma primești sa man la dumneata pana dimineața.
Și fiindca femeia paru ca sta pe ganduri:
— Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adaugai eu. Femeia veni langa gardul nu tocmai nalt și, fara sa zica nimic, mi se uita în fața de aproape, lung și cercetator; apoi ridica în sus un cerc de ganj, ce îmbrațișa doi pari alaturați ai gardului de razlogi, și împinse în laturi și taraiș o poarta lunga, tot de razlogi.
— Buna vremea și bine-am gasit, zisei eu intrand pe poarta cu Pisicuța de darlogi.
— Mulțumim d-voastra, raspunse ea dand poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adauga ea venind în urma mea.
— Pentru oameni buni este loc, draga jupaneasa, și într-o gaoace de nuca: vorba e sa trecem noaptea cum om putea.
Luai șaua și desagii din spatele Pisicuței și le pusei pe prispa; iar pe ea o legai, deocamdata, de un razlog al gardului.
Cand intrai în casa, ma încredințai ca, în adevar, loc de mas nu prea era… Toata lungimea peretelui din fund, daca lungime s-ar fi putut numi, era prinsa de o lavița îngusta, care-și arata pe alocurea goliciunea-i unsuroasa de sub sparturile largi ale unui lavicer vechi, cu care, chipurile, era acoperita; dupa ușa o cofa cu apa; de la marginea de deasupra a ferestrei pana la încheietura dinspre ușa a peretelui, o scandura scurta, scorojita și îngusta se cumpanea, în chip de polița, pe doua cuie lungi de lemn; pe polița, cateva harburi vechi și afumate, iar printre harburi, farmaturi uscate de mamaliga oacheșa; în colțul dimpotriva și sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatra rece, pustie și fara cenușa, iar pe vatra clipea, mijind, un capat de lumanare de seu într-un poponeț de lut…
Ș-atata tot. Iar cand întorsei privirea, ca sa fac mai de aproape, și la lumina poponețului, catagrafia mai amanunțita a gazdei mele… ma lovi amețeala… Ce voiți? M-am simțit întotdeauna rasturnat cu picioarele-n sus cand am auzit un clapon cantand cucoșește sau am vazut o femeie cu musteți…
„Nu mai încape îndoiala, cugetam eu, ca Natura, în iuțeala zamislirii, se zapacește și ea cateodata… Altfel cum s-ar putea talmaci ca se gasesc pe lumea aceasta barbați spani și femei cu musteți?”
Așadar, gazda mea avea musteți… și cand zic aceasta, înțeleg doua șfichiuri de par sure și lungi, care se prelingeau în jos de pe amandoua laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurari, s-ar fi putut numi fața era, de asta data, o alcatuire împoncișata de ciolane, peste pudoarea carora sta așternut un saftian galben, cum îl apucase vremea; boțit pe alocurea sau întins pana la lustru, cand îl înțepa pe dedesubt vreun ciolan mai ascuțit… Și nu știu cine sa fi fost tras în laturi de cele doua șfichiuri de musteți ca de cele doua baieri ale unei pungi, de stransese așa de ascuțit și în creți așa de mulți și de marunți gura rotunda și în forma de smochina zbarcita a gazdei mele… de sub o carpa murdara și sucita pe cap, țașnea în toate parțile paru-i aspru, sur și speriat; de sub streșina întunecoasa și pustie a sprancenelor și de amandoua laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licareau adanc și tremurator ochii ei mici, rotunzi și slab însuflețiți de o lumina umeda, stoarsa și spalacita… Și de n-ar fi fost decat numai o pișcatura de baba, numai cat o șchioapa de înalta, ai fi zis ca duce în carca jumatate din globul pamantesc… Așa de mare și de rotund era ghebul din spatele ei!…
— Și stai singura, matușa, în pustietatea asta? o întrebai eu.
— Ba nu, dragu mamei, stau cu hica-mea și cu Gligori. Înțelesei ca Gligori trebuia sa fi fost feciorul ei.
— Apoi nu vad pe nici unul; sunt duși undeva?
— Gligori-i dus de azi-dimineața pin padure, ca-i padurar; hicamea trebuie sa hie și ea pe-aici, daca nu s-a hi culcat pe-afara, pe undeva.
Ar fi urmat deci sa man singur, cu baba-n casa… Și aș fi facut aceasta cu atat mai bucuros, cu cat pentru întaia oara în viața mi se înfațișa prilejul de a manea între aceiași pereți cu… Mama Padurii… Decat lavița era așa de scurta și de îngusta, lavicerul de pe ea așa de spart și de plin cu banuieli; pe jos, modalcile uscate de glod așa de dese și de tari; pe sub coșcoviturile de pe pereți atatea legiuni de ploșnițe autohtone trebuia sa fi mișuit!…
— Apoi, bine, matușa draga, zisei eu, în sfarșit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoți la capat cand ți-i foame la vremea asta…?
Trebuie sa marturisesc în treacat și nu spre cea mai mare glorie a mea, ca, la drum, umbra mea se ține nu se ține de mine, dar foamea nu ma slabește, cum nu-l slabește pe crocodil… Și, mai cu seama, sa ma culc flamand?… O! aceasta n-aș fi facut-o nici în ruptul capului, de-aș fi știut ca-mi rod baba și raman fara gazda…
— Nu cumva ți se întampla, adaugai eu, ceva de-ale mancarii la îndemana, macar cat de cat? Nu degeaba, bineînțeles.
— Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce sa-ți deie mama sa mananci? Ia, Gligori cand ne-aduce de pe unde umbla el, mai îmbucam și noi cate ceva.
— Bine, da vreo mana de faina, vreun cartof, vreo ceapa, ceva, nu gasești d-ta pe nicaieri, matușa draga?
Și scarpinandu-și drept în creștetul capului carpa, pe care o mai suci o bucata:
— Da… ba așa, îngaima ea cu glas traganat, poate tot s-a gasi ceva; numai daca te-i mulțumi, dragu mamei.
— Da m-oi mulțumi, matușa, cu ce-a fi, numai sa fie. Se întoarse, se înalța pe varful degetelor și, întinzand dupa horn o mana uscata și lunga, trase afara o legatura ce parea a fi cu faina și o puse pe vatra; apoi ieșind în ușa:
— Fa Anițo, faaaa… Hei! n-auzi, Anițoooo!… începu ea sa strige cu un glas de panza noua și sclivisita, ce parca s-ar rupe paraind.
O pauza, și de nicaieri nici un raspuns.
— Fa Anițoooo!… — pauza — dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu gainile la dughit… manca-te-ar lupchii sa te manance!…
Nici un raspuns. Baba scoborî pragul și disparu. Peste cateva minute, se întoarse și intra înlauntru; iar în urma, și priponita parca de ghebul ei prin firul subțire și nevazut al unui fluid magnetic, privazul îngust al ușii se umplu cu un fel de dihanie, careia cu greu i-ai fi putut hotarî un loc pe scara lunga a viețuitoarelor… Ceea ce baba înțelegea sub numele mangaios de „hica-mea” era, de asta data, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcatuirea caruia natura sleise, cu darnicie, toate comorile sale de monstruozitați… Astfel, între niște umere largi și fara nici o înclinare în jos, lipise, fara mijlocirea gatului, un cap cat o stamboala de mare sau, mai bine zis, o claie de par negru, aspru și încalcit la un loc cu paiele murdare și galbii ale strohului cald, din care chiar atunci se parea ca ieșise; pe aceeași linie cu bolta frunții înguste și sub cele doua arcuri negre ale unor sprancene stufoase, zvarlise, ca cu mistria și la întamplare, doua priviri albicioase și holbate, din care o încremenire hipnotica stinsese parca orice lumina; nasul, tupilat și cu pantecele la pamant, își ridica în aer numai narile sale imense și largi, deasupra unei guri spintecate pana la urechi; iar de sub buzele-i groase, veștede, carnoase și rasfrante una-n sus și alta-n jos, înaintau spre afara doua raghile rare de dinți ruginiți; caineștii, mai îndrazneți, încalecasera peste amandoua încheieturile umede și lucitoare ale buzei dedesubt; pe dreapta și de sub barba, atarna greu și noduros, pana în josul sanului, o traista vie de piele calda cu pete galbene, vinete și roșii… Și de n-ai fi știut ca aceea e o gușa, ai fi zis ca duce în brațe un copil schilod și neispravit.
Înțelege deci oricine ca nu suferii pe Anița sa se amestece în bucataria mea; singur, așadar, rasei de pe ceaun ramașițele de coaja uscata ale unei vechi mamaligi, singur mi-l clatii cu apa și singur mi-l așezai pe cei cațiva bolovani înșiruiți, ca pirostrii, în jurul unui foc, ațațat afara de Anița; iar cand apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de faina ce aveam la îndemana, singur curații și taiai în felii subțiri cațiva cartofi și o ceapa, ba, daca nu ma înșel, tot singur hacuii pe palma cateva fire de marar și le aruncai pe toate în apa care clocotea umflata cu faina cu tot… Și de multe ori stau și eu și ma gandesc cum de-și greșește cineva menirea cateodata ! !… Unde-aș fi eu astazi de ma faceam bucatar!… Iar cand rasturnai, pe niște foi late de brustur, mamaliga mea heteroclita și începui a carabani din ea cu o foame de lup, ma încredințai ca pot exista descoperiri și mai mari decat ale lui Kepler sau Copernic… Mancai și, în loc sa-mi spal mainile, frecai, dupa legea artei, palma de palma, iar mamaliga lipita de ele cazu, cernandu-se în ciuciuleți uscați și mici, ca un fel de libațiune postuma pentru zeitațile flamande ale padurii!…
Pana ce baba și cu Anița sa mai trebaluiasca nu știu ce, dadui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte și, spre marea mea bucurie, descoperii dindos și la lumina unui chibrit o poiata de scanduri plina cu fan, bine închisa de toate parțile, afara de ușa care statea în laturi.
„Sententia compos voti!…” 1 ar fi strigat cu entuziasm Horațiu, daca și el ar fi avut ca mine
prilejul fericit de a fi cal pentru o singura noapte macar.
Cu greu, nu e vorba, dar înduplecai în cele din urma pe baba mea sa-mi îngaduie de a manea peste noapte în poiata ei cu fan…
Ba ca am sa-i împraștii fanul, ba ca Pisicuța are sa-i manance fanul, ba ca am sa arunc, cine știe cum, vreun chibrit în fan și o sa-i dau foc casei, ba ca ce-are sa zica Gligori, cand s-a întoarce și-a auzi…
— Ian asculta, matușa draga, zisei eu, taind scurt scanciturile babei mele, mai întai de toate o sa-ți platesc orice stricaciune și paguba ți-aș face în fanul d-tale. Cat despre Gligori sa-i spui ca a trecut silvicultorul pe-aici și ca a mas peste noapte în poiata lui cu fan; acum înțelegi?…
— Da… neata… ești?…
— Ei da! Eu sunt mai mare peste paduri, altfel ce crezi d-ta c-aș cauta eu pe-aici?…
— Apoi atuncea mai, mama, unde vrei și sa ne iertați, ca, da, noi nu știm…
— Nu face nimica, matușa draga.
— D-apoi n-o sa avem ce sa va dam de așternut…
— Nu te supara cu nimica, matușa draga, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culca. Culmea dorinței (H o r a ț i u , Arta poetica) (trad. autorului).
Baba intra în casa și trase ușa dupa dansa. Anița ramase afara și se pierdu în noapte, eu umflai șaua și desagii și intrai în poiata cu Pisicuța de capastru…
Aprinsei, în loc de lampa, fitilul cu benzina al unei mici chibritelniți de buzunar, legai pe Pisicuța într-un colț al poieții, îi aruncai dinainte un braț bun de fan, închisei și înțepenii ușa pe dinauntru cu un par zdravan, pusei șaua în loc de perna și, înfașurat în manta, ma trantii spre odihna în fanul moale și adanc.
Stinsei lumina. Cat voi fi dormit nu știu, destul ca, într-un tarziu, ma deșteptai, sau cam așa ceva mi se paru ca se întamplase cu mine… Știu eu?… Poate ca nu sfarșisem de visat înca vreun vis îndaratnic, ce ținea mortiș la întregimea sa și-și mana deci fara sfiala fantasmagoria lui peste hotarele pipaite și aievea ale treziei mele… Se poate!… Mai știi?… Oricum, însa auzeam sau mi se parea ca aud, cel puțin, acum din înaltul cerului, acum din adancul pamantului, acum pe aproape, acum de departe, o muzica, o orchestra, o fanfara… Ma ridicai într-un cot prin întuneric și ascultai… Da! o instrumentație bizara din concertul careia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trambița, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare și mai cu seama cimpoiul, care acum se umfla cu țipat înalt de trișca crapata, acum se dezumfla cu fosait de gasca sau de cucuveica ce doarme sub o streșina de biserica… Și nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea departarea de la care venea aceasta bizara orchestrație wagneriana… Poate ca visam înca… ma pipaii, ma scuturai cu amandoua degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare ca-mi arsei și o palma prin întuneric… Unde!… Eram deștept dupa toate regulile!… și cu toate acestea fantastica simfonie, manata cand încoace, cand încolo, de lunecarea nestatornica a unor valuri de vant, se juca parca de-a prinde-ma cu zapacitul meu auz… Sau poate… Dar ce sa caute pe locurile acestea și la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?… Dar daca?… Și în închipuirea mea cuprinsa de groaza, mi se parea ca vad pe baba cu botul mult mai ascuțit, cu parul mult mai speriat, cu mustețile mult mai lungi și cu doi carbuni aprinși în loc de ochi, cum, sub lumina roșiatica și fioroasa a lunii, diriguiește, cu o varga de alun, un taraf negru de duhuri necurate… Sarii ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții… Sa aprind chibritelnița?… Ar fi fost lucru necugetat: știu eu ce putea sa fi fost afara?… Bajbaind și tiptil, ma apropiai de ușa, lipii urechea și ascultai… Sus în aer țipa o trambița cu sunet rupt, în podul poieții rasuna o darabana, dinspre padure sufla un cimpoi cu toate triștile sale, la stanga ciripea o piculina, sub picioarele mele fosaia ceva repede, greu și înadușit… Cautai sa ma acaț de ceva, ca sa ma sui mai sus… Nu gasii nimic… Îmi veni amețeala… Nu știu ce facui, dar facui ceva… poate ca-mi facui cruce… poate… știu atata ca ma trezii în mana cu chibritelnița aprinsa… „Alea jacta est”… Smuncii parul, deschisei ușa și ieșii afara… Și cred ca, în clipa aceea, omenirea numara un erou mai mult… Și iar ascultai, întro mana cu chibritelnița și în cealalta cu degetul pe tragatoarea revolverului… Fanfara se departa și, din concertul infernal, cel mult daca mai strabatea pana la mine, de peste întunericul padurilor, bazaitul departat și nehotarat al cimpoiului… Tot nedumerit, dar cel puțin mai liniștit intrai în poiata… N-apucai bine sa pun mana pe ușa și s-o închid, și fanfara începu de pretutindeni mai îndracit… O razvratire se produse în toata ființa mea și furia lua locul fricii… eram pe punctul de a descarca în toate parțile cele șase focuri ale revolverului meu, cand zapaceala mișcarilor mele, privirea mi se îngropa în lipsa neagra a unei scanduri din susul peretelui dimpotriva… Poiata era desparțita în doua și, pentru o clipa, cel puțin, mi se paru ca pe spartura izvoraște diabolica fanfara pana la mine! Iute îngramadii fan peste fan, Pelionul peste Ossa, ma suii, ma acațai, ma înalțai și ajunsei la spartura… Înaintai chibritelnița și varai capul… Privii în laturi… Zarurile au fost aruncate.
privii în jos… Și acum ma mir ca n-am ramas petrificat: silita de caldura culcușului sau de paie și fara teama de privirile oarbe și discrete ale nopții, fara grija și cu fața-n sus, dormea… Anița; și… Și ma mir și acuma ca n-am ramas petrificat… iar din gușa ei cu umflari și dezumflari ritmice, izvora infernala fanfara…
— Ptiu!… uciga-te crucea!… Retrasei din spartura capul cu chibritelnița cu tot și ma culcai din nou, dar nu mai putui adormi.
Dimineața, pana-n ziua, dadui babei ce dadui și apucai la vale pe poteca din padure.
„Hm! Ș-apoi sa mai zica cineva ca istoria cu capul Meduzei e o poveste!…”
Fara voie întorsei capul și privii îndarat… nu ma urmarea nimeni.

PĂRINTELE GHERMĂNUȚĂ

…Și, o bucata de vreme, botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasa a Aniței, cu fanfara ei cu tot, stapanira îngrozita mea închipuire; cum însa eram silit de racoarea și umezeala dimineții, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensa, de sub ale carei poale lungi și rasfirate împrejur, cel mult daca se mai iveau spre afara urechile mici, drepte și ascuțite și botul negru și fin al Pisicuței… Patrunsa și stapanita parca și ea de solemna mareție a împrejurimilor, calca cuminte oarecum și masurat, și mergea cu pas marunt, domol și meditativ. Și, de m-aș fi luat dupa mișcarea plina de înțelegere și în toate parțile a urechilor ei, ar fi trebuit sa cred ca auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decat al meu, prindea, din departari nemasurate, feluritele glasuri nehotarate și ca se îmbata și ea de șoptirile tainice și pline de farmec, ce însoțesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, nețarmurita deșteptare a Firii… Pierdut cateodata în larga și neprihanita singuratate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios și mistic, în care adierile calatoare ale dimineții își destainuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în fața unei picaturi de roua, ce îndoaie, sub greutatea racoroasa și scanteietoare, fruntea încarcata parca de ganduri a unei flori? Cu masura scurta și neîndestulatoare a inimii sale, cine n-a cautat totuși sa socoteasca nemarginitul adanc al patimii nevinovate, cu care o unda zglobie își lasa stralucitoarea-i goliciune în voia dezmierdarilor șagalnice ale unei raze de lumina, spre a-și arunca în urma, peste pudoarea-i parca jignita, haina de umbra a padurilor? De cate ori, în mijlocul arborilor muți și neclintiți, nu ne-am simțit ca în tovarașia unor vechi și buni prieteni guralivi! De cate ori nu le-am destainuit lor durerile noastre și de cate ori, mai cu seama, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumaratele generațiuni de foi putrede și îngramadite de vremuri unele peste altele, cine n-a vazut cum își ridica fruntea, rar și sfios, o floare albastra sau roșie, și cine, iarași, n-a înțeles cum rasare viața din paturile eterne ale morții?… Și, în fața veșnicei nimiciri, și în fața veșnicei reînvieri, cine nu s-a simțit el însuși lunecand pe rostul fatal al lucrurilor spre însași neînlaturata și desavarșita sa neființa?… Și cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasa amintire spre lumea de veșnica odihna a celor ce nu mai sunt?… Și… al cui suflet n-a simțit rasarindu-i, fara de voie, o lacrima calda la capatul cugetarilor sale?…
Și botul ascuțit al babei, cu mustețile lui sure și lungi, și gușa noduroasa a Aniței, cu fanfara ei cu tot, își topira ființa și se mistuira parca în valurile adanci ale unui soi de calda filozofie melancolica și visatoare; iar de pe departarile înalte ale padurilor, un prelung șuier ascuțit și melodic strabatu pana la mine… Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întaile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porțile înflacarate ale rasaritului… Într-o clipa, peste tot cerul din stanga, paienjenit de rețeaua rar întrețesuta a padurilor, se desfașura și se întinse, din miazazi spre miazanoapte, o imensa perdea de lumina trandafirie, ale carei margini de deasupra se topeau sus de tot și se pierdeau pe nesimțite în înalțimile limpezi și largi ale vazduhului vioriu de dimineața. De dupa departarile umbroase ale pamantului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflacarat, geana aprinsa a soarelui și, cat ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleira de o lumina curata și rece… Iar în solemna încremenire a firii, nu se mișca, încet și ganditor, decat doar chipul meu taiat în umbra pe fundul de lumina al adancului padurilor din dreapta… De pe pamant la ceruri, tacerea sfanta de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensa rugaciune a fapturii catre Ziditorul sau… Și fu un moment cand Pisicuța nu mai simți, desigur, nici o povara pe spatele sale… Sau sunt momente, cel puțin, cand „conștiința de sine” desprinzandu-se ca o lipitoare satula și cazandu-ți de pe suflet, întreaga ta ființa se desface, se topește, se împraștie și, ca un prinos curat și neprihanit, se înalța pe trepte de vazduh și de lumina catre Dumnezeul sau etern… Atomul devine imensitate! Te cauți și nu te gasești nicaieri, sau te cauți și te gasești pretutindeni!…
Deodata Pisicuța, ca îngrozita parca de o vedenie fioroasa, se opri ca trasnita din mers, începu a sforai și a se smunci îndarat, vadind dorința de a ma scutura jos de pe spatele sale și a ma arunca cat colo la pamant, cu tot calabalacul meu sentimental de visatoare filozofie… Toate îndemnurile și silințele mele de a hotarî sa-și urmeze calea fura zadarnice; iar cand vazui, în cele din urma, ca echilibrul meu e aproape primejduit, descalecai și, tarand-o de darlogi, cercai a o îndemna sa pașeasca peste stavila nevazuta ce din senin parca se ridicase în fața ei; dar nici în ruptul capului nu se dadu urnita din loc cu un pas macar înainte: ba, dimpotriva, ea se încumeta sa ma tarasca pe mine înapoi. O lasai un minut sa se linișteasca; tremura cum îi varga și, sforaind, se uita cu ochii speriați în toate parțile. Nazatica n-o știam și, prin urmare, numi puteam da cu socoteala ce se întamplase cu dansa… Ma mulțumii deci, deocamdata, sa stau locului și sa ma lupt cu smunciturile ei, spre a n-o scapa din maini. Oboseala o mai liniști puțin: ma dadui pe langa ea, o batui ușor pe gat, o scarpinai pe sub barbie, o mangaiai pe ochi, o netezii pe obraz… Ca de obicei, își rezema capul pe umarul meu și, pentru un moment, om și cal alcatuira, în liniștea padurilor, un grup din toate privințele vrednic de dalta unui Fidias sau Praxiteles… Cum însa n-aveam nici gandul, nici gustul și nici timpul de a trece la nemurire pe calea aceasta, cautai sa-mi talmacesc pricina acestor nazareli sau poate chiar marafeturi ale Pisicuței. Iata pentru ce, cu drept sau fara drept, banuii ca vreo salbataciune de lup sau de urs trecuse pe acolo cu puțin mai înainte, ca strabatuse de-a curmezișul peste drum și ca lasase, pe urma ei, o dara de miros în aer, pe care nasul Pisicuței, cu mult mai priceput decat al meu, o descoperise și peste care ea, mai puțin curajoasa decat mine, nu îndraznea sa treaca. Îmi veni în minte o idee geniala: varai mana în desagi și scosei iute prosopul meu de drum cat toate zilele de lung, al carui miros heteroclit eram încredințat ca va covarși și se va înalța victorios peste toate miresmele acre și salbatice ale tuturor fiarelor universului… Nu degeaba statuse el atata vreme sub ocrotirea desagilor mei, în stransa vecinatate cu tot soiul de masline vechi și zbarcite, cu usturoiul și ceapa greu mirositoare, ce alcatuiau temelia merindelor mele de drum, cu coșcogea oaie prefacuta în caciula de vremuri grele și, în sfarșit, cu cate alte opinci neargasite, cu cate soiuri de branza caramizie, cu cate feluri de unsori de ciubote, cu cați piepteni, rari odata și lungi în dinți, dar ajunși acuma deși, cu dinții scurți de tot!…Și cand prosopul meu își destinse spre pamant jilava, unsuroasa, boțita și galbia sa lungime, ma încredințai înca o data ca, pentru întaia oara în viața mea, îmi încolțise în minte o idee geniala… Iute și cat ai clipi, capul Pisicuței întreg disparu sub lungimea întorsaturilor late și de mai multe ori ale nesfarșitului meu prosop… Iar cand facui din darlogi Pisicuței chip sa pașeasca înainte, ea pași, fara frica și fara încapațanare, peste neînvinsa și îngrozitoarea stavila aeriana, ce, cu o clipa mai înainte, parea ca se ridicase în fața ei. Și iata cum, mulțumita atotputerniciei facatoare de minuni a prosopului meu, ieșii din o neașteptata și grea încurcatura, și iata pentru ce înca, în tot lungul drumului, nu îndraznii a atinge catuși de puțin și nu profanai deloc sacrosanta înfațișare a smeritului meu prosop… Cine știe? Poate ca-mi era scris, în pribegia mea fara de ținta, sa ma întalnesc cu diferite dihanii… m-aș fi înfașurat atunci cu minunatul meu prosop, dupa cum se înfașura Iris cu minunata sa cingatoare și, ca sub o egida de biruința, aș fi strabatut, ca și dansa, în lung și în lat, lumile largi ale bunului Dumnezeu!… Toate puteau sa fie așa; dar, pana atunci, nu știu pentru ce ma uitam adesea îndarat și cautam cu ochi speriați în toate parțile… Nici vantul, încremenit pe creștetul înalt al padurilor, nu-și mai canta frunzelor eterna sa elegie, nici florile mici și sfioase nu-și mai îndreptau ochii lor albaștri și limpezi, din adancul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumina, spre vechiul și credinciosul lor amant… din susurul tacerii netulburate, glasuri straine și fioroase mi se pareau ca se desprind în rastimpuri, și inima mea, ca înțepata fara veste de ceva ascuțit, le însemna pe toate cu batai pripite și repezi; în preajma ochilor mei și în oglinda închipuirii mele muncite de vedenii, gheburile crampeielor de putregaiuri, acoperite cu ierburi salbatice, sau șoldurile goale ale unei stanci, cu haina ei de mușchi sfașieta de vijelie, se înfiripau și traiau viața scurta a unei naluciri apocaliptice, care mi se parea ca se mișca încet, se taraște furiș, vine, ajunge și întinde spre mine o gheara flamanda și ucigașa… Ma feream în laturi speriat… era o creanga mai îndrazneața, care sau cauta sa-mi mangaie fața, sau nazuia chiar sa-mi rada palaria de pe cap…
De la o vreme însa bagai de seama ca, daca eu ma gandeam cu tot dinadinsul la fel de fel de dihanii, ele, în schimb, habar n-aveau de existența persoanei mele pe pamant…
N-aș putea spune cat mersesem; atata știu ca, potrivit pornirilor mele, cautai sa ma ridic iarași spre cerurile din care ma scoborasem cu puțin mai înainte… Sufletul meu își destinse aripile, ochii mei se înalțara și, prin bolțile de umbra înalta ale padurilor, cautara sa deschida gandului meu un drum spre largul limpede al vazduhurilor!… Uitasem însa ca soarele nu e alcatuit de Cel Atotputernic numai ca sa-și faca zilnica sa calatorie de la rasarit spre apus, ci ca i s-a mai dat și menirea de a însemna, din înaltul tariilor, pranzul oamenilor de pe pamant și, în popasurile sale cerești, de a se mai opri cateodata și drept inima cuiva, fara ceas hotarat… Astfel, cand privirea mea pamanteana se întalni cu el în ceruri, mi-l gasii oprit „drept inima”. Și iata cum, din ceruri ma vazui silit a ma scoborî iarași pe pamant; de asta data însa drept în fundul desagilor mei… Sarmanii mei desagi!… ei înșiși erau flamanzi și costelivi, ei înșiși aveau coapsele deșelate și pantecele lipit de spate… Trecusera frumoasele lor zile de îmbelșugata rotunjime, dupa cum trecute erau și pentru mine frumoasele zile de la… Aranjuez; iar cand ma abatui din poteca sub o umbra mai deasa și-i luai din spatele Pisicuței, mi se paru ca vor sa zboare în sus cu mine cu tot, în loc de a cumpani spre pamant… atata erau de ușori… Îi pusei totuși cu de-a sila jos și scotocii cu deamanuntul prin fundurile lor… pustiu, saracie și nimic! Și totuși, de cate ori o ceapa, un cațel de usturoi și o coaja preistorica de paine nu ți-ar înlesni nalucirea de o clipa a unui ospaț vitellian! De cate ori doua-trei masline zbarcite n-ar trage mai mult, în cumpana flamandei disperari, decat ochii negri, umezi și voluptoși ai celei mai molatice hetaire!… Și degetele mele, cuprinse de frigurile foamei, scotoceau tremurand fundurile adanci ale desagilor și, în închipuirea lor hamesita și oarba, luau opincile scorojite drept niște imense coji de paine uscata, ghemul de tarsane drept o ceapa cat un cap de motan, iar pieptenii mei drept cine știe ce șușaniți de straveche pastrama ramasa de pe vremuri și scapata, ca prin minune, de furia flamanda a dinților mei… Și cand ma gandeam eu ca întru nimic nu eram mai prejos decat toți eroii tuturor odiseelor homerice, și cand ma gandeam eu ca vicleanul fecior al lui Laerte înghițise, în pribegia lui fatala, atatea spate de boi grași sau de berbeci cu lana de argint… ei bine, ma simțeam nedreptațit… Cel puțin de mi-ar fi ieșit un urs înainte!… l-aș fi mancat tot, de la varful unghiilor pana la ascuțișul urechilor… sau, de m-ar fi mancat el pe mine, ei bine, tot eu m-aș fi ținut cel satul!… atata eram de flamand! Și, în fundul desagilor mei, nimica, saracie și pustiu… Ramasei abatut, și toata putința mea de cugetare se scoborî din cap în pantece… Ce sa faci? Sa te apuci, ca Moartea, de ros smicele tinere de pe langa radacina copacilor batrani? Sa te înșiri la rand cu Pisicuța și, lasandu-ți gura apa, sa ronțaiești cu deliciu firele roșietice și rare de chir salbatic? Sa mananci?… Da ce sa mananci?… De-ar fi fost, cel puțin, așternuta padurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea… Dar așa?… Și, în strașnicia deznadajduitei mele stari, ma apuca un ras nebun… Ce ți-i și cu amintirile cateodata!…
Nu mai știu cu cați ani înainte, dar, în tot cazul, cam demult, fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vanjos ca o varga de oțel; el, dupa buruieni atingatoare de flora Moldovei în general, și a Ceahlaului îndeosebi, eu, de teleleu-Tanase; iar, ca apendice, cu cordele și zurgalai, dna naturalista, însoțita de micul și nedesparțitul sau Bijuca, alb și flocos și cu botișorul dumisale totdeauna rece, trandafiriu și umed.
Plecasem din zori, cu sloboda, cu gand sa ne întoarcem, pe la pranz, iarași la gazda noastra de pe schit, la Salageanu, vestitul învațator al muntelui, pe acele vremuri… Trecuse pranzul de mult și soarele, care n-avea de facut nici o erborizație pe plaiurile cerești, pașise dincolo de amiaza și-și cauta liniștit de drumul sau înspre apus…
— Bine, Alexandre, întreba, din cand în cand, dna naturalista cu glas ridicat și ascuțit, bine, draga, da n-o sa mai sfarșești odata cu buruienile tale? Uite, e tarziu și Bijuca nu mai poate de foame, mititelul; o sa trebuiasca sa-l duc în brațe pana devale; nici nu mai poate merge, saracuțul! Bijou, mon pauvre petit, viens ici!…
Și Bijuca, care se trezise de mic tot între lume subțire și aleasa și care nu știa prin urmare decat franțuzește, își lasa de multe ori trebile sale și, în sunet de zurgalai și în tremuraturi de cordele roșii, alerga marunt, cu labuțe albe și mici, la chemarea duioasa a stapanei sale; iar limba lui îi atarna afara din bot, ca o molatica și tremuratoare foaie de trandafir batuta de vant…
Și Alexandre, care n-auzea sau se facea ca nu aude, mic și subțire cum era, și cu picioare subțiri de oțel, pe jumatate acoperit de sarcina imensa a herbariului sau de hartie sugatoare, zbura din buruiana în buruiana, se pleca din cand în cand, smulgea cate una, se ridica, o privea, o mirosea, o studia o clipa și sau o arunca cat colo ca netrebuincioasa, sau o așeza la rand, cu îngrijire și sfințenie, ca pe o comoara neprețuita, între doctele foi late și lungi ale pantecosului sau herbarium de hartie sugatoare!
— Bine, Alexandre, da n-auzi? Și Alexandre n-auzea.
— Iaca, domnule, îmi zicea de multe ori doamna naturalista. Iaca, așa-mi face în fiecare vara; ma ia cu dansul pe coclauri și ma poarta prin toate prapastiile dupa buruieni… Of! Doamne!… Cand ai ști!
Și, în acest „of Doamne!”, nerabdator și nervos, și, mai ales, în acest „cand ai ști”, urmat de o traganata și oarecum confidențiala și dureroasa reticența, un talmacitor de ganduri omenești ar fi putut citi întreaga istorie a unui suflet dezgustat…
— Da, cuconița draga, îi raspundeam eu cu glas mangaietor, rece și parintesc; da, mata ai putea, mai la urma, sa lași prea bine pe domnul doctor sa plece singur în escursiunile sale științifice; d-sa, pe cat se vede, e un alpinist fara pereche; și o constituție gingașa și puțin rezistenta, cum e cea femeiasca, nu poate raspunde la „tururile de forța” cu care domnul doctor se pare obișnuit. Nu vezi mata cu cata ușurința suie și scoboara? parca-i un titirez de oțel. Eu îl admir și, oricat de deprins ma simt și eu cu asemenea lucruri, m-aș lasa totuși batut, fara lupta și pe toata linia, de domnul doctor. Ma mir ca mata ai curajul sa-l urmezi; eu, unul, drept sa va spun…
— O! Domnule, domnule! zise ea, întrerupandu-ma, da crezi dumneata ca vrea sa plece singur? zice ca-i e urat fara mine; și… uite, ma ia așa, pe toate coclaurile, fara sa vreau.
— Și eu cred, cuconița draga, ca — daca lucrul sta așa — apoi doctorul are deplina dreptate.
— Deplina dreptate?… Și de ce, ma rog?… zise ea cu un glas subțire și prefacut de ascendenta mirare interogativa.
— Pentru cuvantul foarte simplu ca s-ar simți nemulțumit fara tovarașia dumneavoastra de fiece minut; sunt și lucruri pe care mata nu le înțelegi sau nu știi cel puțin sa le apreciezi îndestul.
— Lucrurile, scumpul meu domn, se înțeleg și se apreciaza dupa valoarea și dupa placerea ce-ți pricinuiesc, zise ea, scuturand cu capatul ascuțit al umbrelei ceva imaginar de pe varful fin și lustruit al unuia din pantofii sai mici ca de copil.
— Tocmai, tocmai! și ar fi prilej, prin urmare, ca mata sa te simți foarte magulita, daca nu și chiar foarte fericita.
— Merci bien!… Jen ai assez de ces chozes-lŕ. — Si tôt?… Și ca și cum ar fi lunecat înadins pe langa punctul meu de întrebare, se pleca în mod foarte firesc, și, cu o maiastra ușurința, rupse un mare și frumos fir de romanița alba ce tocmai se întamplase razleț în calea ei.
— Sunt așa de frumoase florile de munte, zise ea scoțand un bold — ea știe de unde — și prinzandu-și floarea pe san cu degete subțiri, ușoare și îndemanatice.
O privii zambind, fara sa-i raspund.
— Nu-i așa? întreba ea cu glas mladios și staruitor.
— Frumusețea, cuconița draga, e lucru cu totul relativ… și daca florile, cochete și gingașe cum sunt ele, și-ar înțelege adevarata lor menire, ar trebui sa-și aleaga drept patrie un alt loc, iar nu pamantul rece și umbra posomorata și umeda a padurilor.
— Cred ca ele fac aceasta pentru ca sa traiasca mai mult.
— Prețuiește mai mult o clipa de stralucire decat o eternitate de întuneric… Dar bietele flori nu știu aceasta…
— Da Alexandre?… Alexandre?… zise ea uitandu-se în toate parțile cu un fel de spaima prefacuta, oare ce s-a facut? N-ai bagat de seama încotro sa fi apucat?
— Nu; dar, în tot cazul, cred ca la deal. Începuram a urca.
— Da-mi voie, te rog, sa ma sprijin de dumneata, zise ea apucandu-mi brațul; nu mai pot; am presimțirea c-o sa-mi sfarșesc zilele în vreo prapastie din pricina buruienilor lui Alexandre.
— Aceasta ar fi o idila pe cat de științifica, pe atat și de funebra, draga cuconița, dar totuși o idila; ș-apoi… cand e în cer atata lumina, pe pamant atata umbra, atata liniște pretutindeni și…
— Bijou! Ah, petit méchant! viens ici!… Trebuie sa știi, domnule, ca Bijuca al meu e un nesuferit; uite cum ramane veșnic în urma și ma lasa singura…
Și Bijuca, în sunet de zurgalai și în tremuraturi de cordele roșii, alerga marunt la deal cu labuțe albe și mici, la chemarea de duioasa mustrare a stapanei sale; iar limba lui îi atarna afara din bot ca o molatica și tremuratoare foaie de trandafir batuta de vant…
— Foarte frumos, domnule Bijuca, zisei eu, adresandu-ma cațelului cand fu langa noi, foarte frumos! Te-ai apucat, hoțule, de facut pesemne idile cu florile și cu buruienile, și-ți parasești stapana; dar daca vine vreun urs ș-o mananca, vagabondule, cine sa dea socoteala? Ia fa bine, te rog, și stai de paza mai pe aproape.
Doamna naturalista îmi arunca o privire ironica și ghidușa, cum numai femeile știu sa arunce.
— Așa-i ca-s grea?… Așa-i ca nu ma mai poți duce?… zise ea, la un moment dat, atarnandu-se mai simțitor de brațul meu.
— Sunt în lumea aceasta, draga cuconița, și greutați negative, care, adica, în loc sa te atarne spre pamant, te ridica spre cer; s-ar parea atunci ca, întocmai ca zeitaților antice, ți-au rasarit aripi la umeri și ca ai putea sa strabați cu ele vazduhurile spre…
— Spre Alexandre? nu-i așa? zise ea, întrerupandu-ma, spre Alexandre?…
Și, ca și cum ar fi stat sa cada, împiedicandu-se, își împreuna degetele amanduror mainilor și se atarna mai greu de brațul meu în jos.
Au femeile, cateodata, niște fantezii!…
— Desigur ca spre Alexandre! decat vezi mata, cuconița draga, se poate prea ușor sa ratacești drumul și, în loc sa te poți ținea de zborul lui ușor dupa flori și buruieni, se poate întampla, prea lesne, sa te trezești, ca Alexandru Machedon, la porțile raiului…
— Bine… Bine… zise ea, privind nehotarat înainte și apasand pe fiecare vorba; bine, dar daca sfantul Petru, care am auzit ca e un batran morocanos și hursuz, nu-ți deschide ca sa poți intra înauntru, așa-i ca tremuri de foame și de frig la porțile raiului?…
— O! o!… deloc, draga cuconița; sfarami porțile și intri în rai, ramanand ca sfantul Petru sa se burzuluiasca în urma cat a pofti…
— Și ți s-a întamplat de multe ori sa sfarami porțile raiului și sa înfrunți mania prapaditoare a sfinților sai pazitori?…
— Daca nu ma înșel, draga cuconița, zisei eu, uitandu-ma la ea de sus în jos, mata ai aerul de a sapa prea adanc în sufletele omenești; aveți, pe cat se pare, apucaturi arheologice.
— Uite, uite! zise ea, întrerupandu-ma și strangandu-ma speriata de braț, uite, Alexandre a cazut jos; hai mai iute… i s-a întamplat ceva…
Ca la o zvarlitura de baț înaintea noastra, doctorul, alaturea cu pantecosul sau herbarium, statea lungit cu fața-n jos și, rezemat pe amandoua coatele, facea el știe ce, foarte grav și adanc cufundat parca în ceva de mare însemnatate.
Ne apropiaram, fara sa ne simta; iar cand furam langa el și ne încredințaram cu ce se îndeletnicea, ne bufni pe amandoi, deodata, și fara voie, un ras nebun…
Nici mai mult, nici mai puțin, doctorul paștea sau, cel puțin, dintr-o rariște de iarba salbatica, ciupea pe alese o anumita buruiana în trei foi mici, rotunde și de un verde-deschis, cu coada lunga, subțire și roșiatica și… o manca.
Cand ne auzi razand la spatele sale, întoarse capul, ne privi foarte serios un moment; apoi, ca și cum lucrul ar fi fost cu desavarșire firesc, își urma înainte și cu bagare de seama științifica sa cina, fara sa zica nimic…
— Alexandre… bine, Alexandre, ce faci? pentru Dumnezeu! o sa te otravești… Ce te-ai apucat sa mananci buruieni pe inima goala? începu sa strige ca speriata doamna naturalista.
— Îmi era sete, Natalie, și am dat aici peste Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu, o planta de un gust acrișor și foarte placut, care taie setea; uite, gusta și tu.
Și zicand acestea, îi întinse un mic smoc de Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu…
Gusta ea, îmi dadu și mie… Și, la un moment dat, ne treziram pe pantece, pascand foarte conștiincios iarba frageda a padurilor…
Iar Bijuca, neclintit și țapan pe labuțele sale albe și mici, sucindu-și privirea cand într-o parte, cand în alta, se uita ținta la noi și cauta sa-și dea socoteala cam ce ni se întamplase… Și limba lui îi atarna afara din bot ca o molatica și tremuratoare foaie de trandafir batuta de vant…
— Afla, doctore, ziceam eu pascand, ca de va fi sa-mi scriu vreodata amintirile, apoi sa știi ca am sa te ridic cel puțin la treapta de proroc al evreilor; caci, mai la urma, nu cred sa fi fost întru nimic mai presus minunea marelui jidov, care a adapat, în chip miraculos, cu apa de stanca pe turma însetata a poporului lui Dumnezeu, decat minunea dumitale cu Oxallis acetosella. Și mare lucru sa nu se fi încheiat, mai la urma, dumnezeiasca putere a divinului Moise în descoperirea prin pustiile Arabiei a vreunei buruieni de soiul acetosellei dumitale… Ma rog, n-ai putea sa-mi spui dumneata daca în țara fericita a miresmelor se gasește macrișul iepurelui… id est, Oxallis acetosella? Caci, drept sa-ți spun, în Pentateuc, pe care l-am citit din scoarța în scoarța, n-am gasit amintindu-se nimic despre așa ceva.
— Fiecare clima cu flora ei, raspunse el scurt și sentențios, urmarindu-și netulburat pascutul sau. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era de mult de-atunci, dar în oglinda închipuirii se pastreaza vii și neșterse unele amintiri ale trecutului; iata pentru ce, în strașnicia deznadajduita a starii mele de fața, radeam singur ca un nebun…
Totuși de la o vreme se sfarși cu rasul și ochii mei rataciți cautau în jos spre iarba… Parca era un facut: multe din buruienile ale caror nume sucite îmi ramasesera în minte de la doctor se înfațișau privirilor mele; numai Oxallis acetosella parea ca-și pusese pe cap chitia dracului…
Ce-mi folosea mie, de pilda, ca Geum montanum îmi aținea calea cu florile sale galbene și mari? Ce ma încalzea pe mine ca Potentilla aurea își rasfața sub ochii mei florile sale portocalii?… În zadar Campanula abietina se uita la mine cu ochi albaștri și limpezi; în zadar Cortusa matthioli scanteia roș în calea mea… Și daca Impatiens noli tangere îmi paienjenea drumul cu trunchiul sau zvelt și rasfirat, apoi nu facea aceasta decat ca sa-și bata joc de mine — pentru ca, adica, sa-mi arunce în nas toate semințele sale, de îndata ce m-aș fi atins de una macar din pastarile ei!… Hedysarum alpinum și Dryas octopetala aveau aerul sa-mi dea de veste ca ma aflu pe piscuri de munți vecine cu cerul; iar Aconitum napellus și Aconitum moldavicum, cu ochi albaștri închiși, întindeau posomorați parca spre mine potirul lor cu venin; numai Papaver alpinum, cu fața lui alba și oftigoasa, ma îndemna sa ma culc și sa dorm, avand aerul de a cauta sa ma încredințeze ca somnul ține de foame…
Și de-aș fi fost macar cine știe ce mare filozof grecesc! Aș fi mancat, fara multa vorba, cucuta sau ceapa ciorii și, scurt, aș fi pașit fie ad inferos, fie la nemurire; m-aș fi mulțumit chiar cu smerita glorie a lui Pythagoras, care manca bob și nascocea table de socoteli… dar așa! !… Eu, simplu muritor din timpul meu!… Cel mult daca Atropa belladonna, aliter matraguna, își mai deschidea, cu dragoste, în calea mea, brațele sale albe de femeie vicleana…
Și cand ma gandeam eu ca, tot împreuna cu marele, dar micul și vanjosul meu naturalist, și tot cu plapanda și eterica sa jumatate, și tot cu Bijuca cel mic, flocos și alb, sub privirile iscoditoare ale lunii pline, ce-și cumpanea, în miez de noapte, mersu-i înalt deasupra vacariei Manastirii Neamțului, mancasem, în lipsa de paine, și cu o foame pantagruelica, sardele de cutie cu mamaliga calda! Și cand, mai ales, îmi aminteam ca, mai pe urma cu cațiva ani, doamna naturalista, din fundul unui molatic fotoliu de București, ma încredința ca niciodata nu ospatase mai cu deliciu decat atunci!…
— Ș-apoi, ce odihna sfanta! adaugam eu cuprins de melancolia parerilor de rau, ce dulce dormeam noi cu toții, înmormantați într-o moale și îmbalsamata capița de fan rasfirata ca saltea, sub privirile mangaioase ale stelelor!! Cu ce farmec negrait eram leganați de simfoniile tacerii adanci, întrerupte în rastimpuri de țaraitul departat al greierilor de noapte!!… Și era așa de frig… și era așa de cald!…
— Desigur… desigur… observa ea rar și ganditor, cu privirile pierdute parca în departarile altor lumi, desigur ca trecutul e un frumos apus de soare… și cand te gandești ca, de nicaieri, o alta raza de lumina nu va mai veni sa dea stralucire norilor posomorați ai vieții!…
Și, întrerupandu-se, ridica spre podele ochii ei adanci și umezi…
— De ce? o întrebam eu cu glas mișcat și cu privirile pierdute în lumea privirilor ei, de ce am jeli numai soarele ce apune și n-am nadajdui și în soarele ce va sa rasara?… Oare, daca o frunza se scutura, o alta frunza mai plina de viața nu rasare la loc? Și daca o floare se vestejește, oare alta floare nu reînvie mult mai stralucitoare în primavara?…
Întorcea molatic capul spre mine și ma privea cu zambet amar.
— Crezi înca în primaveri și în rasarituri de soare, în frunze care renasc și în flori care reînfloresc? Desigur… desigur… ești un om fericit!
— Cred, cel puțin, ca, în putrejunea din care suntem alcatuiți, este și ceva etern…
— Și acel ceva? …Îi sarutam mana și plecam. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ei bine, cand ma gandeam la toate acestea, ma apuca amețeala; și ma uitam, în toate parțile, pe jos, dupa Oxallis acetosella, le pain du bon Dieu; sau, cum s-ar zice, dupa macrișul iepurelui; dar macrișul iepurelui își pusese pe cap chitia dracului.
Ma hotarai sa-mi fur caciula ca țiganul. Așezai șaua la radacina unui brad, așternui mantaua, ma lungii cu fața-n sus și ma hotarai sa-mi închipui ca nu mi-e foame… Țiai gasit! Avea Pisicuța un așa talent la ronțait iarba și la ucis între dinți varfurile tinere și fragede ale crengilor, încat îți lasa gura apa.
Deodata, Pisicuța se opri din pascut și, cu un smoc de iarba înflorita ce-i atarna afara din bot, se uita ținta și speriata, oarecum, la deal…
„Vreo dihanie!…” îmi fulgera mie prin minte. Și punand mana pe revolver, ma sculai iute și drept în picioare. Un calugar scobora încet, pe poteca la vale, cu o mare și umflata traista la șold.
„Mantuirea ta prin tine, Israele” cugetai eu întorcand cam pe dos versetul biblic, ceea ce, potrivit împrejurarii, însemna ca mantuirea mea statea în traista umflata de la șoldul calugarului.
— Blagoslovește, parințele, și cale buna, zisei eu, cand calugarul fu în dreptul meu.
— Mulțumim d-voastra, domnule, mulțumim d-voastra, Domnul!…
Și îndreptandu-și spre mine fața-i palida și slaba, ma privi smerit și sfios, strangandu-și îngrijit, cu degete aspre, noduroase și tremuratoare, rasa la piept.
— Îi fi ostenit, parințele; vii de departe? Ia mai șezi colea oleaca, de te hodinește.
Și-i aratai spre locul unde șezusem eu lungit cu capul pe șa.
— Mulțumim d-voastra, domnule, mulțumim d-voastra, îngana el pe o nota oarecare din pisaltichie, rasfirandu-și pe piept degetele ruginite ale stangii sale, iar cu dreapta netezindu-și sfios și smerit de sus în jos barba-i sura și încalcita; dar ne-am grabi, ca suntem cam de departe, încheie el, înclinandu-se cu oarecare evlavie înaintea mea.
— Da ia șezi; c-un ceas mai devreme ori c-un ceas mai tarziu, n-o sa fie mare treaba; șezi!
Ma pusei jos, se puse și calugarul.
— Vii de departe?
— Tocmai din fundul Ciungului, domnule.
— Ești de pe la vreun schit din apropiere, nu-i așa?
— Tocmai de la Nichit, domnule.
— Da ce? Nichitul e așa de departe de aici?
— Apoi tot a mai fi cale ca de-o jumatate de zi.
— Și dupa ce-ai fost sf.-ta tocmai prin fundul Ciungului?
— Apoi dupa oleaca de bureți; ia mai uscam și noi pentru iarna, ca, da, cu de-aiste ne mai ținem și noi viața.
— Ș-apoi tocmai prin fundul Ciungului dupa bureți?
— Apoi nu sunt mai pe-aproape, ca-i culeg țigancele, de-i duc la targ.
Și umblam cu vorba împrejurul traistii calugarului, cum umbla vulpea împrejurul garafii cu mancare a cocostarcului.
— Da nu mi-i vinde și mie vreo cațiva dintr-înșii, draga parințele?…
— Da, ma rog, poftiți, iaca; se grabi sa zica calugarul, scoțand traista din gat și punandu-mi-o dinainte; iaca, luați cat va trebuie, ca eu ma pot duce sa-mi mai culeg alții și în alta zi.
Și fața calugarului se însenina de bucurie la ideea ca poate își rascumparase pielea cu prețul a cațiva bureți.
Ce bureți!… erau niște hribi aramii, fragezi și mici, de-ți venea sa-i mananci de cruzi.
— Apoi, daca-i așa vorba, parințele, ia sa facem noi colea un foc ca acela și sa-i tragem o fața de mancare, sa se duca vestea. Trebuie sa știi, draga parințele, ca-s rupt de foame; vin și eu cam de departe ș-am ratacit pe meleagurile aistea ale sf.-tale; de-aseara n-am pus nimic în gura.
Și în toata aceasta pacatoasa și nevoiașa stare de lucruri, nota epica nu lipsea…
Astfel, cand iscusitul meu calugar, cu un amanar de oțel în forma de scoaba veche, prinse a scoate din vinele mute și negre ale unei cremene reci un izvor de scantei luminoase și cand, mai ales, din frunzele uscate și îngramadite peste iasca aprinsa, începu sa se ridice în sus fumul negru și înadușit, mi se paru ca sta în fața mea Achates, cel mai mare meșter al vechimii în scaparat cu amanarul și cel mai iute și îndemanatic alcatuitor de focuri din vreascuri și din frunze uscate al vremurilor de demult… Și cat pe ce sa zbor pe aripile naravitei mele închipuiri, spre clasice pustiuri arzatoare și galbii și cat pe ce sa înfiripez, din stancile împrejmuitoare mie, o lume de monștri aeroceraunici, care, din fundul negru al umbrei padurilor, m-ar fi privit cu ochi încruntați și ar fi ranjit fioros la mine cu gingini vinete și goale!…
Și vreascurile n-apucasera înca sa se prefaca în jaratic și hribii nu fusesera puși înca pe rug, și eu mai ca suflasem în gand aproape toate ciupercile din traista calugarului…
Și de cumva, pe langa șoaptele tainice și înalte ale vantului cu frunzele, pe langa murmurul etern al apelor stravezii cu pietrele peste care curg și trec în calea lor fatala, pe langa orchestrația aeriana și plina de farmec, pe care o alcatuiesc, în miezul înflacarat al zilei, muzicanții înaripați și fara de numar ai lui D-zeu, pe langa atatea melodii ale vazduhului, izvorate de pretutindeni din nevazute harfe eoliene, mai adaugi și „hangul” unison, pe care-l ține, cu glas înalt de trișca crapata, sfaraitul hribilor pe carbuni, apoi va pot încredința ca muzica mai serafimica n-ați auzit!… Și eu cred ca, daca simfoniștii clasici ai vremurilor noastre n-au atins înca nici unul culmea meșteșugului lor, apoi aceasta nu se datorește decat împrejurarii ca nici unul din ei n-a mancat ciuperci fripte la umbra padurilor!
Și hribii, așezați pe spate și cu pantecele-n sus, sfaraiau pe carbuni, iar maruntul meu calugar îi presura pe piept cu sare și piper și punea în aceasta îndeletnicire atata masura și chibzuiala și, fara sa-și dea seama, așa își țuguia buzele pe linia întinsa a celor doua degete, cu care-i presura, încat ai fi zis ca vrea sa-i sarute pe toți, de rand. Din cand în cand, cate un hrib mai puțin rabdator la usturimea focului ridica dintr-un șold, pocnea și, așezandu-se iarași pe carbuni, sfaraia înainte.
— Gata friptura, parințele? întrebam eu de departe, cum stateam lungit cu fața-n sus, cu capul pe șa în loc de capatai și cu degetele amanduror mainilor încleștate la ceafa.
— Gata, acu, numai sa se mai friga oleaca, c-apoi cade greu la inima.
Și în privegherea diriguitoare și cu multa bagare de seama a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întampla ca maruntul meu calugar sa-și traga iute mana de pe cate un hrib ce nu statea tocmai cuminte pe jaratic, sa scuipe pripit pe cele doua degete diriguitoare și sa-și scuture în aer mana de ele, ca și cum ar fi voit sa le arunce cat colo, spre a ostoi, cu chipul acesta, usturimea mușcaturii arzatoare a vreunui carbune mai îndrazneț. Ba, de multe ori, își aplica singur un fel de autoflagelațiune, pe partea corpului care-i cadea mai la îndemana.
— Ia seama, parințele, ia seama, strigam eu de departe, ori de cate ori se frigea calugarul; ia seama sa nu mancam degete fripte în loc de hribi; azi e sfanta vineri și ar fi pacat, macar ca degetele de calugar trebuie sa fie de post…
— Nu te teme, domnule, nu te teme; suntem noi deprinși cu de-aistea… Și scuipa calugarul, de parca descanta de deochi tuturor stihiilor de la cele patru vanturi…
Dar în sfarșit friptura fu gata. Și daca soarele, ce sta sa cumpaneasca dincolo de amiaza, ar fi putut, din înalțime, sa strabata cu privirea prin desișul întunecos al bolții de umbra ce ne ocrotea de pretutindeni, apoi ar fi vazut întinsa pe rariștea de iarba înflorita a pamantului naframa albaneagra-vanata a calugarului, sora mai mica în lungime, dar mai mare în curațenie, cu imensul meu prosop; iar pe ea tabarați la întamplare hribii fripți, întocmai cum ar tabarî o turma de oi obosite, în popas de odihna, pe drumul galbiu și plin de colb; și, dupa cum de lana oilor se acața, în treacat, curnuții și scaii parloagelor, tot așa se acațasera carbunii stinși ai focului de spatele hribilor mei; și daca ceea ce albea pe la subțiorile scorojite ale fiecarui hrib nu era tocmai sare nemistuita, apoi era, cel puțin, cenușa nescuturata, lucru care totuși nu împiedica pe maruntul meu calugar de a-și da ifose profesionale de Moschion sau de Labdacus.
Oricum, eu ma dadusem pe langa naframa cu hribi, îmi însemnasem cele patru puncte cardinale ale persoanei mele cu o larga și smerita cruce potrivita împrejurarii, îmi luasem palaria de pe cap și, scuturand, pe cat era cu putința, de carbuni și de cenușa cate un hrib, îi faceam vant în pustiul întunecos și flamand al gurii mele.
Și poate ca, în scurt, aș fi ajuns cu înghițitul la capatul celalalt al naframii, daca nu ma oprea la timp maruntul meu calugar.
— Da-ți mai avea oleaca de rabdare, domnule, zise el, manand înspre dansul, cu un baț parlit la capat, cel de pe urma hrib ce mai ramasese razleț printre carbuni, poate-om gasi și vreo faramatura de paine.
Și cu varful parlit al bațului, facu hribului vant pe naframa. De la sine se înțelege ca pusei struna flamandei și prapaditoarei mele porniri.
Iute și harnic, dupa cum era și de marunt, scotoci uscațivul meu calugar, printre hribii ramași în traista și scoase la iveala o paine oacheșa, destul de mare, cu gingini zdrențuroase de amandoua parțile și începuta la un capat; iar cand dadui sa rup din ea, înțelesei ca și o paine poate avea odiseea și nefericirile sale; fire de lana sure și lungi, luate în hiola din țesatura moale a traistii, stateau acațate de colțurile uscate, țepoase și ascuțite ale ginginilor painii, ca de dinții unui darac; faramaturi marunte și albe de hribi mijeau neclintite de printre adancurile rupturii aspre a capatului început; iar cand prinsei a o bate la spate spre a scutura dintr-însa pulberea marunta și alba de hribi, o sumedenie de furnici începura a curge de prin toate ascunzatorile painii, ca o ploaie neagra și fina și a fugi speriate și nedumerite care încotro… „Si licet exemplis in parvo grandibus uti, Haes facies Trojae, cum caperetur, erat!…” 1
Așa de speriați și de nedumeriți mi-nchipui ca trebuie s-o fi împuns de fuga troienii lui Priamus, cand îi lua Achille cu jardia de la spate!…
Sarmanele furnici!… erau și ele menite sa-și duca, de acum înainte, pe țarmuri straine și departate, nemangaiatul dor de patrie; le era și lor, se vede, scris sa manance painea amara a pribegiei, și cine știe daca nostalgia dupa fundurile Ciungului nu era sa puna, sub alte apusuri și sub alte rasarituri de soare, capat zbuciumatei lor vieți! !…
— Da bine, parințele, zisei eu, batand în paine ca-ntr-o perna și sculandu-ma, de jos, ca sa nu ma umple furnicile; bine, te-ai apucat de dus furnici de prasila din fundurile Ciungului tocmai în gura Nichitului? Ce? Pe la Nichit n-aveți furnici?…
— Da, bata-le pustia, domnule, sa le bata, parca te poți feri de ele? Se vara pestot locul dupa mancare… ia, și ele, ca toate lighioanele lui D-zeu, unde vad masa-ntinsa, hop și ele!… Daca ne este îngaduit a ne folosi în cele mici de exemple marețe,
Aceasta este înfațișarea Troiei, cand a fost cucerita (Ovidiu).
— Ai dreptate, parințele, ai dreptate! ia sa lasam noi viii cu viii și morții cu morții și sa ne cautam mai bine de suflet, zisei eu, așezandu-ma într-un cot de-a lungul naframii.
Rupsei painea, dadui calugarului, îmi oprii și mie și începui a manca.
— Da o gura de rachiu nu-ți pofti? ma întreba calugarul, varand mana în san și scoțand o sticluța potrivit de mare și plina pan la jumatate cu ceva galben-roș.
— Și doua, parințele.
— Poftim. Și așezandu-se și el langa naframa, mi-ntinse sticla. Era un rachiu dumnezeiesc.
— Da strașnic rachiu, parințele, strașnic rachiu! De unde-l cumperi?
— D-apoi ca-l facem noi, domnule, nu-l cumparam.
— Ma rog, zisei eu, mai luand o-nghițitura, nu ma poți învața și pe mine cum se face?
— Da cum nu, domnule? faci ceai rusesc tare, cum se face ceaiul, și dupa ce se racește, pui jumatate ceai și jumatate spirt de cel bun, de vin; pui zahar, cat vrei sa fie de dulce, pui inipere, izma creața, anghelica și coji de portocala, daca ai, și lași așa de dospește cateva zile, ș-apoi începi a bea din el.
Și, tragandu-i și calugarul un gat, astupa cu îngrijire sticla cu dopul, o varî în san, își lua comanacul din cap și, punandu-l alaturea, începu a manca cu smerenie și cumpatat, fara graba, fara pripire, potrivit darului sau.
În cateva minute, ospațul nostru de anahoret fu gata.
— Da de apa ce-om face, parințele? Hribii au fost cam sarați și saratura face sete.
— Apoi este parau devale, domnule; ma duc eu acu s-aduc apa numaidecat.
Și fara sa mai aștepte vreun raspuns din parte-mi, își și puse comanacul pe cap ș-o porni devale, de-a dreptul prin padure, cu mainile goale.
— Ei, parințele, parințele! !… dadui eu sa strig; ași! !… calugarul își și mistuise, în desișul departat al padurii, marunta sa închipuire; iar cand, de la capatul privirilor mele, se rupse și se desprinse petecul îngust și cafeniu al spatelor sale, ramasei nedumerit.
„Da-n ce dracu are s-aduca el apa?… în gura?… în pumni?… ma gandeam eu, ramas în picioare neclintit și uitandu-ma ținta spre desișul încalcit în care se mistuise naluca marunta și mohorata a calugarului meu. Nu cumva sa-mi fi facut șotia calugarul naibii? Mai știi?… Te-i trezi numai ca i-a trasnit prin cap sa se tot duca la Nichit și pe mine sa ma lase aici în cat m-a gasit…
Ce sa faci? Sa te iei dupa dansul? Sa te-apuci de scotocit prin halaciuga padurii o pișcatura de calugar în floarea umbrelor, care și-ar fi putut tupila, ca o veverița, întreaga sa faptura dupa o cioata sau la încheietura unei crengi?”
Pisicuța ridica capul și se opri din mestecat un smoc de iarba înflorita, ce-i atarna pe jumatate afara din bot…
Cand îmi îndreptai ochii pe linia de privire a Pisicuței, zarii desprinzandu-se treptat, de pe fundul de umbra al padurii, înfațișarea gheboasa, plecata înainte și cu capul gol a calugarului meu; iar între mainile-i întinse ducea parca ceva, cu mare cumpaneala.
Îmi ascuții privirea, dar nu putui deosebi ce ducea calugarul cu atata sfințenie și bagare de seama.
Iar cand fu destul de aproape ca sa-l pot vedea, ma încredințai, spre marea mea nedumerire, ca ținea de o parte și de alta, între degetele-i noduroase și rasfirate ale amanduror mainilor sale, un soi de tingire de tinichea, mai mult lunga decat larga și plina ochi cu apa…
— Da tingirea asta, îl întrebai eu cand fu langa mine, de unde o gasiși, parințele? Ca de-aici ai plecat cu mainile goale?…
— Da nu-i nici o tingire, domnule.
— Da cum nu-i tingire? Eu o vad ca-i tingire ca toate tingirile; atata numai ca-i de tinichea.
— Da nu-i nici o tingire, domnule; ia-i comanacul meu; da, îl mai facem și noi de tabla cateodata; ca da! vine vremea fel de fel; poate ca ai cateodata nevoie, prin padure, ba de-o apa, ba de-o mamaliga, și, daca n-ai în ce, rabzi mult și bine și de sete, și de foame…
— Mare ți-i minunea ta, Doamne! D-apoi eu nu te-am vazut cu tingirea-n cap, parințele, eu te-am vazut cu comanac ca toate comanacele.
— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, i-am scos îmbracamintea, ca doar nu era s-aduc eu apa cu-mbracamintea pe dansul.
— Bine, parințele, da pozna asta n-am mai vazut-o niciodata!!…
— Nu-i fi vazut-o, domnule, ca nu-i fi umblat prin nevoi.
— Bine, da de ce nu iei sf.-ta în traista, cand pleci la padure, vreun pahar, vreo tingire ca toate tingirile?
— Da ce sa ne mai încarcam noi cu atata tarhat, domnule, cand ne putem sluji cu comanacul și în loc de tingire, și în loc de pahar? Suntem batrani, domnule, și nu putem duce în spate atata jachila.
Logica calugarului îmi închise gura.
— Binecuvanteaza, parințele, zisei eu, sufland în cruce peste apa și ducand comanacul la gura.
— Binecuvantata fie împarația Tatalui și a Fiului și a Sf. Duh, amin!…
Baui jumatate de comanac.
— Ei, parințele, ia sa plecam, ca-i tarziu și zici ca schitul e cam departe.
— Cam departe, domnule; da mergeți la schit?
— Merg, parințele, încotro vad cu ochii; și, fiindca mi te-ai întamplat sf.-ta în cale, apoi merg și eu la schit; aș putea sa stau acolo cateva zile?
— Da cum nu, domnule? Puteți sta și mai mult; puteți sta chiar la mine, daca vi-i cu voia și vi-ți împaca.
— Da eu ma-mpac cu toata lumea, parințele, și cu sf.-ta simt eu c-o sa ma-mpac de minune.
— Apoi bine, domnule; atuncea sa plecam. Calugarul își puse naframa-n traista și traista la șold, iar eu aruncai șaua pe spatele Pisicuței și-o închingai. Nu bagasem de seama, dar cand luai pe mana fraul Pisicuței și fu sa plec, calugarul statea gata și ma aștepta, cu comanac pe cap ca toate comanacele.
Și nu mai fu cu putința sa mi-l închipui, în urma, pe parintele Ghermanuța decat cu tingirea-n cap; iata pentru ce, cum scoboram noi la vale, calugarul cu sloboda și eu cu Pisicuța de darlogi, fara voie, ma bufnea rasul din cand în cand.
— Razi de comanacul meu, domnule, vad eu bine!
— Cam așa, parințele, drept ți-oi spune. Cum naiba sa-ți vie în minte sf.-tale sa faci comanac din tingire și tingire din comanac! Doar asta nu-i lucru ușor; și, ma rog, egumenul are la știința treaba aceasta?
— D-apoi ca egumenul parca n-are și el tot așa; și parca ceilalți vreo noua, cați mai suntem, n-au și ei, toți, tot așa!
— Bine, dar sa faci sf.-ta mamaliga în comanac?!!
— Ei, domnule, doar mamaliga nu-i lucru spurcat; și, chiar dac-ar fi, cele sfinte nu se spurca; ș-apoi, ce ți-i c-a fi comanacul de tinichea, ce ți-i c-a fi de hartie sclivisita? Îmbracamintea-i totul, domnule. Iaca, îmbraca-te d-ta cu rasa și-ți pune un comanac în cap, și sa vedem: are sa știe cineva ca nu ești calugar? Tot așa și cu comanacul meu; cine știe ca-i tingire?…
— Daca are pe deasupra îmbracamintea darului!… Nu-i așa? zisei eu, întrerupandu-i cugetarea.
— D-apoi? Se-nțelege, domnule; îmbracamintea-i totul…
— Și darul, nimic?
— Ba a fi el și darul ceva; da parca darul se vede? Doar darul îi pentru noi, calugarii, nu pentru ochii lumii; pentru ochii lumii, iaca: rasa, comanacul, barba; doar d-ta ești om învațat; n-ai auzit de hoți de codru, care s-au îmbracat în straie calugarești, și pana nu i-o prins, parc-o știut cineva ca-s hoți, ori ca nu-s calugari?…
— Doamne, parinte, Doamne! Sa te-auda mitropolitul vorbind așa, ce mai gherla ți-ar tranti și ce mai ascultare ți-ar randui!…
— D-apoi ca D-zeu sa ma ierte, domnule… zise calugarul, însoțind aceasta reticența de o mare și parca izbavitoare cruce.
Și în acest „D-zeu sa ma ierte”, și în aceasta reticența însoțita de o mare și parca izbavitoare cruce, cineva ar fi putut citi o întreaga pagina din istoria inedita a sfantului nostru monahism.
Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Niclescu, acel asupra caruia oftigosul calugar Clement Neculau, profesor de grecește la Academie, trasese focuri de revolver; dar fie ca nu-l nimerise, fie ca gloanțele se turtisera pe paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele maruntului și slabanogului cap al bisericii, ca nu se alese, din toata aceasta drama calugareasca, decat mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.
— Eu aș socoti, domnule, zise calugarul oprindu-se în drum, sa taiem de-a dreptul devale, ca schitu-i cam departe și ma tem c-om înnopta în padure.
— Sa taiem, parințele, pe unde socoți sfinția-ta; vorba e sa ajungem cu lumina la schit.
Calugarul coti la stanga prin desișul fara urma. Și nu-ți venea sa crezi ochilor, cand te uitai la parintele Ghermanuța, cu cata îndemanare șerpuia prin desișul încalcit al padurii, cu cata nesilita ușurința urca și scobora… lasat pe spate la vale, plecat înainte la deal, parintele Ghermanuța își pastra netulburat centru-i de greutate înlauntrul bazei sale; și ai fi zis ca, în calea lui, suișurile se scoborau și scoborașurile se suiau, spre a-i face drumul panza… Și de n-ai fi stat cu privirile înfipte în spatele lui înguste și cafenii, marunt, subțire și în floarea umbrelor cum era, s-ar fi topit parintele Ghermanuța și s-ar fi mistuit în zarea încalcita a crengilor, dupa cum, în vazduhurile amurgului, se mistuie și se topesc unele vedenii de o clipa, întrupate de închipuirea cuprinsa de fiorii pustii ai singuratații… Avea parintele Ghermanuța ceva din firea șoparlei, pe care acum o vezi, acum n-o vezi, și ia-i urma, daca poți, cand vrei sa-i pui bațul pe coada… Și eu cred ca padurile au suflet și, în sufletul lor, dragoste de mama pentru toate vietațile ce se adapostesc la umbra ocrotitoare a sanului lor; și fiindca parintele Ghermanuța pașise demult spre starea de vietate a padurilor, apoi și padurea cu brazii sai uriași, cu vanata încremenire a stancilor sale, cu așternutu-i moale și ruginiu de foi uscate și seci, cu neagra și frageda putrejune a vreascurilor sale, parea cuprinsa de clipa vie a unui fior de ocrotitoare dragoste în calea grabita și sub pașii marunți ai parintelui Ghermanuța… Sub mersul sau ușor nici vreascurile nu trosneau, și nici așternutul moale și ruginiu de foi uscate și seci nu foșnea sub lunecarea-i cotigita de șoparla mladioasa; țesatura deasa a crengilor împanzite pastra totdeauna o spartura îngusta, prin care parintele Ghermanuța se strecura ca suveica printre ițe; iar cand firul subțire și cafeniu al persoanei sale se alatura pe langa grosimea seculara sau luneca prin dreptul înalțimii amețitoare a vreunui brad încremenit pe temeliile sale, parintele Ghermanuța se mistuia, pentru o clipa, ca sorbit, ca înghițit parca de trunchiul mohorat al uriașului codrilor… De cate ori nu-l prapadeam din ochi și de cate ori nu-l vedeam, iarași, pe parintele Ghermanuța înfiripandu-se în zare, ca izvorat, ca rasarit, ca ieșit parca la lumina, cu comanac și cu rasa cu tot, acum de sub scoarța sura a vreunui fag, acum din trupul ciuntit al vreunei franturi sau al vreunui crampei ramas în picioare, pe urma unui brad rasturnat alaturea de vreme sau de vijelii!…
— Bine, parinte, da stai mai încet, ca-i valea mare și eu nu pot scoborî așa de iute cu iapa de darlogi…
Și biata Pisicuța, zgarcindu-și picioarele de dinapoi, lungindu-și gatul dupa frau și înțepenindu-se pe picioarele întinse de dinainte, luneca de multe ori de-a saniușul pe luciul foilor, ca pe un ghețuș, cand valea scobora prea repede.
Parintele Ghermanuța se oprea un minut, ma aștepta și iarași o pleca la vale… Ai fi zis ca se prapastuiește în neștire, ca sorbit de adancimi, și te așteapta sa-l vezi, la fiecare pas, mistuindu-se în umbra ca o vedenie nascocita de frigurile închipuirii…
Cu vai-nevoie ma țineam de dansul cat colea. Puțin mai avea soarele pana ce sa scapete dincolo de piscurile departate și neguroase ale munților din urma noastra, cand ieșiram la limpeziș în valea larga a Nichitului.
Încalecai, spre a ma putea ținea mai aproape de parintele Ghermanuța.
Cat prindeai cu ochii spre rasarit, între munți de o parte și între munți de alta, paraul Nichitului curgea grabit și limpede, acum printre fanețe înflorite, acum printre lunci tinere de mesteacani, de salcii sau de arini, acum printre prundișuri întinse și sterpe de mozaic cu multe fețe; iar razele soarelui ce cadeau pieziș pe crestele fugatoare ale undelor lui îi dadeau înfațișarea cotigita a unei nesfarșite cordele late de matase moale, cu schimbatoare sclipiri de aur…
Amurgul începuse a se ridica din adancuri… iar între piscurile înalte ale munților, ce se rasfațau înca în pulberea de lumina roșiatica a celor din urma raze ale apusului, vaile tupilate întunecau priveliștea, ca atatea pete imense de umbra viorie… Din adancimi, din înalțimi, din taina padurilor, din întunericul codrilor, din vazduhuri, de pretutindeni, glasurile prelungi ale serilor de munte se ridicau treptat a liniște și a odihna… Și, încet, încet, se strangeau toate și toate adormeau pe rand; și tot mai rar se desprindea din departari un latrat de caine, un sunet de talanga, un glas de bucium… Numai paraul, manat cu grabire în calea lui fatala de o putere nevazuta, mai însemna, în amorțirea universala, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor… Departe, foarte departe, la rasaritul din fața noastra, spre gura larga a vaii, sclipea înca ceva în umbra amurgului, ca o stea cazuta din ceruri pe pamant… era cea de pe urma raza de lumina, ce cadea ratacita și pieziș din departarile apusului pe luciul metalic și înalt al turnului de la biserica schitului; iar cand aceasta stea se mistui și se stinse în umbra pamantului, o alta stea se aprinse în tariile cele mai de sus ale cerului… Era luceafarul de seara…
Un sunet prelung și jalnic de arama sunatoare, lovita în rastimpuri deopotriva de departate, înfiora și facu sa tremure umbrele singuratice ale vazduhului; și valea larga se umplu, pana la marginile de deasupra ale munților sai, de glasul sfant al rugaciunii și al pacii… Era clopotul schitului, care vestea închinatorilor pustiului ceasul slujbei de seara…
Parintele Ghermanuța se opri din mers în fața rasaritului, își lua smerit, cu toate cele cinci degete rasfirate ale stangii sale, comanacul din cap; iar cu cele trei degete inițiale și împreunate ale dreptei de trei ori însemna larg, cu trei cruci evlavioase și mari, cele patru puncte sacramentale ale trupului sau; și atingand, dupa fiecare cruce, pamantul cu dosul mainii de închinare, de trei ori se pleca, în chip de matanie, în fața atotputernicului și nevazutului sau D-zeu…
Și fața lui slaba și veșteda, și cele doua bucle sure și mari de par împraștiat ce-i țașneau pe tample de sub comanacu-i parca prea stramt, și barba lui carunta ce se prelingea spre pamant în lungi și plangatoare șuvițe de lana încalcita, și traista cu ciuperci de la șold, și tingirea-i de tinichea de pe cap învelita cu pasla, și întreaga lui faptura marunta și cafenie, ca într-o haina, se îmbraca, pentru o clipa, într-un fel de tainica lumina… În extazul scurt al unei rugaciuni ce izvora, în șoapte neauzite și domoale, din buze umilite și pacatoase, întreg sufletul parintelui Ghermanuța, ca o flacara ușoara, se înalța spre treptele tronului Celui Preaînalt… Și aureola sfinților mucenici înfașura, ca într-un fel de stralucire, faptura lui întreaga…
Ce mare și sublim era parintele Ghermanuța!…
Ce mic și netrebnic ma gaseam eu fața de dansul… Fara voie, îmi descoperii capul și, în imensitatea deșarta, tacuta și plina de umbra, ca spre rugaciune plecai fruntea mea în fața rasaritului…
Odata cu noaptea sosiram și noi la schit. Și de n-aș fi fost biruit de oboseala, aș fi avut poate destula vreme sa-mi las și inima, și sufletul sa guste farmecul tainic, cu care liniștea sfanta învaluie în noapte acest adapost al rugaciunii și al pacii, pe care lepadarea de cele lumești l-a îngradit cu prapastii fara de fund și cu codri far de lumina… Și totuși, de la hotarele dinspre rasarit ale pamantului adormit, peste adancurile oarbe ale nopții, geana lunii înflacarate trimitea lungi raze de lumina muta și rece, care se topeau pe luciul aerian al turnului neclintit… Ai fi zis ca, în vazduhuri, mana Celui atotputernic aprinsese o candela de strajuire pe un mormant pustiu și parasit… De primprejur și din departari nehotarate, umbre negre se desprindeau din noapte în rastimpuri și, lunecand grabite, se mistuiau pe rand în ușa luminata și larg deschisa a bisericii, dupa cum, în flacara unei lumini aprinse în întuneric, navalesc și se mistuie, orbi, fluturii hipnotizați… Din launtrul gol, înalt și sec al bisericii, glasuri, acum prelungi și tremuratoare, acum trunchiate și repezi, porneau spre afara și trezeau vazduhurile tarzii și adormite… era ceasul al noualea, ceasul de seara al sfintei vecernii, care aduna spre rugaciune, în casa Domnului, pe smeriții și credincioșii închinatori ai pustiului…
Cand parintele Ghermanuța pași din întuneric în fașia de lumina ce izvora pe ușa larg deschisa a bisericii, se opri pe loc, își întoarse fața spre catapeteasma, își lua comanacul din cap și, dupa toate regulile darului sau, de trei ori își facu cruce și de trei ori se înclina, ca spre matanie, în fața icoanelor sfinte, ce pareau ca-l vad și ca se uita la el din fundul departat al bisericii…
Descalecai dinaintea chiliei parintelui Ghermanuța și, pana ce sa leg, deocamdata, pe Pisicuța de un stalp al cerdacului, parintele Ghermanuța scotoci nu știu pe unde, gasi și scoase cheia de la ușa, descuie și, cand fu sa intru și eu înlauntru, parintele Ghermanuța, dupa ce-și anina într-un cui din tinda traista cu ciuperci, aprinse o lumanare subțire de ceara galbena, pe care o lipi de marginea știrba de deasupra a unui sfeșnic de alama, tot galben… N-aș putea hotarî cu un singur cuvant mirosul ce domnește în orice chilie de calugar; curat a tamaie nu miroase și nici curat a piper negru, ba nici chiar curat a dohot; dar, desigur ca miroase curat a toate acestea la un loc!… Și fiindca parintele Ghermanuța, cu înseși slabanoagele și muritoarele sale maini, își cladise chilia din daramaturile uscate ale padurilor lui D-zeu, apoi chilia ieșise cam dupa masura marunta a harnicului ei întemeietor; și daca intrand trebuia sa pleci capul, apoi aceasta nu însemna altceva decat ca parintele Ghermanuța îi daduse ca înalțime întinderea fapturii sale înseși, numai cat cu comanac cu tot; și daca erai silit sa te așezi cam laturiș spre a-ți strecura grosimea trupului prin îngustimea ușii, apoi aceasta, iarași, nu însemna altceva decat ca tot parintele Ghermanuța luase drept masura lațimea tot a fapturii sale, numai cat cu mainile-n șolduri… Drept în fața, într-un cui, un șirag de matanii de os cafeniu; deasupra, o icoana în stil rusesc închipuind Maica Domnului în culori, cu copilul Isus în brațe, și închisa între privazuri late de lemn negru și lustruit, la care pareau a se fi închinat nenumarate neamuri de muște baștinașe, ce vazusera, pe rand, lumina vieții și întunericul morții sub acoperamantul binecuvantat al parintelui Ghermanuța. Între cele doua ferești de la stanga, o masa de brad, alb odata, dar mohorat acum de vremuri; și pe masa pe cat de scurta, pe atata și de îngusta, un mare ceaslov legat în piele neagra, împodobit la mijloc cu o cruce, iar pe margini cu chenaruri de poleiala galbena; în colțul stang de langa ușa, un dulap în canaturi și frate mai mic cu masa pastra poate, sub încuietoare, lucrurile mai ferite ale parintelui Ghermanuța; în colțul din fund și dinspre dreapta, patul cu macat de lavicer, cuprins deasupra și întocmai pe masura de o saltea subțire îmbracata cu pistra vargata cu roș; la capatai, un cultuc înfațat cu cit, ale carui flori albastre sau roșii de-abia mai mijeau de sub lustrul problematic, pe care vremea sau poate chiar barba și parul parintelui Ghermanuța îl așternuse peste ele; drept perne de perete, însuși peretele galbiu și coșcovit; iar între capatul de la picioarele patului și între soba ce se tupila, înghemuita, în colțul din dreapta al chiliei, o lada de Brașov, cu zugraveli albastre, roșii sau verzi, care își avea în regula actul sau de varsta scris cu boia alba, din josul lacații pantecoase și ruginite, în mari cifre arabești; cel puțin, veleatul 1793 nu putea sa însemne altceva decat mitrica de naștere și de botez a lazii cu multe zugraveli a parintelui Ghermanuța. Pe lada acoperita cu o velința, stateau așezate și frumos paturite straiele mai de zile mari ale parintelui Ghermanuța; iar deasupra, peste straie, strajuia în picioare și neadormit un comanac nou, îmbracat cu șiac cafeniu.
— Știi ca-mi place grozav chilia sf.-tale, parințele? zisei eu calugarului, care se plecase pe un genunchi și umbla sa descuie lacata de la lada; mare lucru sa nu ma fac și eu calugar, cand oi mai îmbatrani.
— Sa-ți ajute Dumnezeu, domnule; da… da, vezi dumneata, are și calugaria necazurile și greutațile ei, și n-o poate duce oricine cu toate ale ei.
— Ce necazuri? ce greutați, parinte? Sa te duci la biserica, sa te închini, sa te rogi lui Dumnezeu… Alte, ce greutați și necazuri mai poate avea calugaria?
— Așa-i, domnule, așa-i; da… da, are și ea necazurile și greutațile ei, mai afirma înca o data parintele Ghermanuța, scoțand din lada un ogheal aproape nou de buhur roș și punandu-l pe capatul despre lada al patului; ca, da, urma el, mai scoțand și o perna îmbracata tot cu cit înflorit și punand-o peste ogheal, și calugarii sunt oameni… Cand se despart de lume, parca-și lasa ei în lume toate pacatele lor, dupa cuvantul evanghelistului? Nu, domnule! Mai aduc dintr-însele și la calugarie. Da… suntem și noi oameni, încheie calugarul încuind lacata și punand cheia sub velința.
Puse perna la capatai, cultucul mai deoparte, desfacu și întinse oghealul pe pat și așternutul fu gata.
— Da cu iapa ce-om face, parințele?
— N-aveți grija, domnule, regulam noi toate, acu. Și ieșind afara, se întoarse peste cateva minute cu toata jachila Pisicuței în brațe și-o puse jos în tinda, mai deoparte.
Peste alte cateva minute, Pisicuța se gasea frumos și liniștit încvartirata pentru noapte sub un mic șopron de scanduri, legata de un țaruș batut în pamant și cu o sarcina zdravana de iarba proaspata dinainte, adusa de parintele Ghermanuța, el știe de unde.
— Da poate va fi și dumneavoastra foame, zise el, dupa ce ne întoarseram din șopron în chilie, daca-ți vrea, s-a gasi și pentru dumneavoastra ceva.
— Fiindca sunt în gazda la sfinția-ta, parințele, apoi vreau tot ce vrei și sfinția-ta; chiar mancare dac-ar fi.
Lua iute ceaslovul de pe masa și-l rezema în picioare pe fereastra, descuie tot iute dulapul cel mic în canaturi, și într-o clipa masa fu gata; cateva foi late și rotunde de podbal cu zglavoace și boișteni uscați pe vatra, cateva masline stravechi pe fundul unei farfurii cu margini albastre și crețe; în fundul unei strachini smalțuite, cațiva hribi cu untdelemn, oțet și usturoi; mai deoparte, felii de pere și de mere uscate la soare, cu cateva nuci printre ele; nelipsita paine cu gingini pe amandoua parțile, dar fara furnicile și farmaturile albe de hribi reglementare; iar în mijlocul tuturor și mai rasarit decat toate, se înalța, cu oarecare conștiința despre însemnatatea sa, șipul cu rachiu.
— Apoi bine-am gasit, parințele, noroc și bucurie sa dea Dumnezeu! Binecuvanteaza! zisei eu, facandu-mi cruce și punand la gura sticla cu rachiu.
Și pana ce parintele Ghermanuța sa-și faca și el cruce și sa rosteasca binecuvantarea ceruta de împrejurare, aproape un sfert din sticla cu rachiu se și mistui sfaraind în adancurile bantuite de seceta ale gatului meu… Era un rachiu dumnezeiesc!…
— Sa știi, parinte Ghermanuța, ca hotarat, ma fac calugar cand oi mai îmbatrani, zisei eu cu încredințare, întinzandu-i sticla cu rachiu.
— Da, domnule, sa-ți ajute Cel-de-Sus, raspunse el, ducand sticla la gura; da… încheie parintele Ghermanuța, luand sticla de la gura și ștergandu-și în doua parți mustețile-i încalcite cu maneca cenușie a antereului sau de lastrica, vezi d-ta, are și calugaria necazurile și neajunsurile ei…
— Eeee!… Apoi asta-i chiar fațarie, parinte Ghermanuța… Cu asemenea rachiu, cu asemenea zglavoace și, mai ales, cu asemenea salata de hribi, ce mai vorbești sfinția-ta de necazuri și de neajunsuri? Da se vede c-așa-i facut omul, sa carteasca totdeauna și sa nu mai fie mulțumit niciodata…
— Așa-i, domnule, da vezi d-ta, zglavoacele trebuie sa le prinzi de prin balta, hribii sa-i aduci de la padure, usturoiul sa-l sameni și celelalte sa le cumperi… și cand n-ai cu ce?… Ia, vai de capul nostru, cum mai traim și noi; chipurile, avem și noi cate trei lei, o litra de branza, o sangeaca de rachiu și 25 dramuri de untdelemn la luna și cate-o paine la saptamana; d-apoi cu atata ce poate sa faca un om?… sa moara ori sa traiasca?…
— Au doara nu numai cu paine va trai omul, ci și cu cuvantul lui Dumnezeu, zice evanghelistul, parinte Ghermanuța; de ce, prin urmare, n-ar posti un calugar macar patruzeci de zile pe luna, dupa pilda Mantuitorului și Dumnezeului nostru Isus Hristos în deșert, fara ca, cu toate acestea, sa poata fi ispitit de Satana?
Și fiindca boiștenii și zglavoacele, cu podbal cu tot, erau prea sarate și-mi facusera sete, îmi mai astamparai gatul cu o dușca de rachiu… Era un rachiu dumnezeiesc!…
Și, iarași, fiindca nucile uscate, pe care parintele Ghermanuța le strica și le manca miezul cu o îndemanare de veverița, se vede ca iarași faceau sete, apoi și parintele Ghermanuța îi mai trase și el un gat zdravan tot de rachiu.
— Apoi, vezi d-ta, domnule, raspunse el într-un tarziu, ștergandu-și în doua parți mustețile-i încalcite cu maneca cenușie a antereului sau de lastrica, vezi d-ta, pe vremea aceea se faceau minuni, și sfinții apostoli și mucenici le aratau oamenilor calea cea dreapta, și oamenii erau buni și drepți, nu ca astazi, zavistnici, pizmatariți, clevetitori, hrapareți, rai și cartitori…
— Și, îl întrerupsei eu, urmarindu-i mai departe reflexiunea sa biblica, se saturau noroadele cu cinci paini și doi pești pe malurile Ghenesaretului, și tot mai ramaneau douasprezece coșuri de faramaturi; și leproșii se lecuiau în scaldatoarea oilor, și schivnicii se mulțumeau cu lacustele fripte, pe care le vanau de prin nisipurile arzatoare ale Iordanului, și pazitoarele de capre de prin vaile Chedronului nazuiau la treapta de sfinte mucenițe…
Și cine știe unde s-ar fi oprit avantul meu biblic, spre lauda sfintelor vremuri, daca parintele Ghermanuța, caruia începuse a-i sticli ochii și a i se înroși varful nasului, nu m-ar fi întrerupt…
— Ca bine mai știi, domnule, cele bisericești; parca le zici de pe carte.
— Apoi, de-a puterea-hi, parințele, sunt și eu oleaca de dascal în oraș, zisei eu, mandru oarecum de treapta la care eu însumi ma înalțam.
— La care biserica, domnule?
— La Sfantul Ioan Domnesc; știi… la biserica din deal…
— Ei, ei! știu; unde-i și parintele Ghița și popa David…
— Da, da! sunt chiar oleaca de cimotie și cu popa David și cu parintele Ghița.
— Ce mai preoți de isprava, domnule! Parca-s niște vladici, așa giubele de matasa blanite cu samur au pe danșii! !…
— Ba înca și ce antereie de cutnie, ca acelea.
— Ș-apoi se poarta încinși cu colane de catifea cu paftale de argint suflate cu aur; ma rog, curat niște vladici; doar i-am vazut eu.
Și-i mai traseram cate un gat de rachiu…
— Da potcapice! Ai vazut ce potcapice au, parinte Ghermanuța?
— De castor de cel bun și cu lustru pe dansele de stralucesc la soare de parc-ar fi unse… Și cu cruce amandoi…
— Apoi se-nțelege, daca-s amandoi stavrofori!…
— Da barba popii David? Ce mai barba, domnule! leit sfantul Neculai…
Și parintele Ghermanuța îi mai trase un gat de rachiu, fara sa ma mai pofteasca și pe mine și fara ca, de asta data, sa-și mai ștearga mustețile în doua parți cu maneca cenușie a antereului sau de lastrica.
— Barba parintelui Ghița, urma el, nu-mi place; îi prea scurta și sparlicheta, ș-apoi rara, de i se vede pielea prin ea; nu-i vorba ca nici nasul popii David nu-mi place, fiindca-i carn; nasul parintelui Ghița-i mai frumos… Da nu mai guști oleaca? zise el, întinzandu-mi sticla cu rachiu; gusta, dascale, ca doar aista-i rachiu calugaresc, nu bulearca de care beți voi pe la targ; bea cat vrei, ca doar mai am; nu s-o-ncheiet lumea-n sticla asta.
Pusei sticla la gura și gustai.
— Strașnic rachiu, parințele, strașnic rachiu, zisei eu, dregandu-mi glasul și punand sticla pe masa.
Și pentru ca sa se încredințeze de adevarul ziselor mele, mai trase și el o dușca; apoi, punand sticla în zarea lumanarii, se uita prin ea lung și tacut; apoi, dandu-i o tifla:
— Na!… ca nu mai ești buna de nimic!…
— Deșertaciunea deșertaciunilor; toate sunt deșertaciune pe lumea asta, parinte Ghermanuța; da ce ți-a facut biata sticla de-i dai cu tifla?
— Na! zise el mai dandu-i o tifla; pacatoaso și mangosito! Da așa te-am învațat eu sa fii? îîî!… parlita dracului! din roșie și frumoasa ce erai, te-ai facut galbena și oftigoasa… ptiu!…
— D-apoi ca doar sfinția-ta ai oftigit-o; de ce ocaraști degeaba biata sticla?
Și ieșind iute cu dansa afara din chilie, îl auzii descuind ceva, încuind ceva, și iute se întoarse cu ea plina…
— C-apoi eu i-s doftoru, mai dascale; ce credea ea, mangosita, c-are sa-mi zaca de oftiga pe masa?… Trage-i, dascale, c-aista-i proaspat.
Pusei sticla la gura și ma prefacui ca-i trag; dar parintele Ghermanuța îi trase cu toata inima.
— Da tu, ma dascale, ce hram ai la biserica lui Sfantu Ioan Domnesc, din deal, unde-i — îl întrerupse un sughiț — unde-i… cum îi cheama? spune, dascale… cel cu… — alt sughiț — crucea și paftalele?…
— Popa David…
— Cel — scuipa spre stanga — cu barba sparlicheta?
— Da, cel cu barba sparlicheta…
— Da — alt sughiț — cel cu potcap și cu na… has?…
— Parintele Ghița…
— Nu, ma da… hascale… cel cu nasul cî… harn.
— Apoi popa Ghița, cel cu barba ca sf. Neculai. Sticla cu rachiu începuse a da iar în oftiga…
— Da tu la ce strana cî… hanți la Sf. Ioan din deal? Și cu dreapta-i molatica, greoaie și fara cumpaneala, arata, vag și cam cruciș cu înalțimea nasului sau, spre un deal închipuit.
— D-apoi ca doar eu nu-s la strana; eu îs cu lumanarile, cu clopotele, cu maturatul bisericii…
— Da ison știi tu sa ții, ma… ha?
— Ei! Așa, oleaca de ison!… Și, de unde nici nu ma așteptam, numai unde nu mi se rastoarna parintele Ghermanuța pe speteaza scaunului, unde nu-și drege glasul și-și netezește barba, unde nu-și înfige ochii sai albaștri, mici și scanteietori, în podele și unde nu începe:
— „Dooooaaa-goagoagoa-hoahoa-mneeee-ghee-gheeee-heee…” Da ține, ma da… hascale, isonu…
— Naaaaaa…
— „Strriiii-gaaa-haaa-gaaa-taaaam caaagaaa-traaa tiii-ghii-ghiihii-hiii-neee-gheeee…” Mai sus, da… has-cale…
— Naaaaaa… și țineam isonul mai jos.
— „Aaaaa-gaaagaaa-haaahaa-uuuu-huuuziiii-maaa-gaaa-gaga doaoaoa-goaoa-hoahoa-mneeee-ghee-ghe-he-hehee…” Mai jos isonu, da… hascale.
— Naaaaa… Și țineam isonul mai sus.
— „Șiiii-ghiiii maa-haahha miiiiluuu-eeee-ghe-ghe-heheee șteeee-gheee-heeee…”
— Da strașnic ghers, parinte Ghermanuța! Halal de organ!… Așa mai înțeleg și eu!…
Un glas ascuțit de oțel atarnat în sec țipa scurt, de afara, sub lovitura repede și fara de veste a unui ciocan metalic…
— Toaca, parinte Ghermanuța…
— Toa… toa-hoaoa-hoaca de polo… po… po looo looo… ploo… hoșnița! las sa toa… hoace!…
Voia, adica, parintele Ghermanuța sa spuna ca toaca de polunoșnița.
La rastimpuri, și deopotriva de departate, același glas de oțel atarnat în sec de trei ori țipa de afara sub lovitura de trei ori repetata a aceluiași ciocan…
O puternica și nevazuta suflare, venita parca din departari misterioase, trecu pe fața descompusa a parintelui Ghermanuța, și roșața vanata ce-o acoperea se mistui sub valul palid al unei smerenii ce cuprinse chipul lui întreg; și, în întreaga lui faptura, o lupta uriașa ai fi zis ca s-a încins între înger și demon. Dadu sa-și faca cruce și de-abia izbuti sa îngaimeze și sa țese, cu dreapta-i neputincioasa, pe fața trupului sau, chipul stalcit al unei cruci…
Gemu ca un taur… Apoi, pe o gama fantastica și cu iuțeala unei grindini metalice, un fel de melodie, alcatuita din notele cele mai de sus ale scarii muzicale, începu a izvorî în grupe meșteșugite de țipete ascuțite, sub loviturile aceluiași ciocan pe oțelul atarnat în sec…
Parintele Ghermanuța dadu sa se scoale și ramase pe loc… Capul îi cazu pe piept… ai fi zis ca se roaga în gand…
Înca trei lovituri obosite, și glasul de oțel al toacei se stinse în noapte…
Parintele Ghermanuța ridica încet capul și cu ochi stinși se uita ratacit în toate parțile… se apuca cu o mana de speteaza scaunului, cu alta de colțul mesei și statu un moment… planuia ceva… Apoi, fara veste, cu opintire deznadajduita, se scula în picioare, rasturnand scaunul; se cumpani un minut, sprijinindu-se cu stanga de colțul mesei… apoi își facu vant și, cu un pas uriaș, ca pentru dansul, se repezi spre lada… s-ar fi sfaramat de nu-l prindeam în zbor… Facui ce putui: îl luai în brațe ca pe un copil și îl culcai pe lada prea lunga pentru el; luai straiele frumos paturite și le pusei pe dulap, iar sub cap îi varai cultucul cel mic de cit lustruit, și, în mai puțin decat s-ar spune, lada începu sa se cutremure sub horaitul cu multe gorgoane, izvorat din organul puternic al parintelui Ghermanuța…
Adancurile tacute și largi ale miezului de noapte se umplura deodata de glasul jalnic și prelung al clopotului…
„Vivos voco”… 1
Și calugarii, ca umbre negre rupte din întuneric, se mistuiau în ușa luminata și larg deschisa a bisericii…
„Mortuos plango” 2
Și parintele Ghermanuța dormea dus pe lada de Brașov…
„Fulgura frango” 3 „Pe vii îi chem”… „Pe morți îi plang”. „Fulgere frang”.
Și horaitul de tunet al parintelui Ghermanuța era parca sfaramat, în rastimpuri, de urletul de arama al clopotului…
Ce mic și netrebnic era parintele Ghermanuța! !… Nu-i vorba, ca lucru tocmai mare nici eu nu eram! Cand și cum, n-aș putea spune, destul ca ma trezii culcat în pat, și varat sub oghealul de buhur roș al parintelui Ghermanuța, cu capul pe perna îmbracata cu cit înflorit… Suflasem în lumanare… Adormii.
Nu știu hotarat daca și în timpul somnului ținusem sau nu ison parintelui Ghermanuța, caci totul trecu in ictu oculi , dupa cum toate trec, cand se nimicește conștiința vieții reale.
Ma trezii cu soarele sus și cu parintele Ghermanuța nicaieri; iar în locul unde dormise el, pe lada de Brașov, straiele lui mai de zile mari stateau așezate și frumos paturite, avand deasupra lor, spre strajuire, nelipsitul comanac nou îmbracat cu șiac cafeniu.
Cea întai vizita pe care o facui, ieșind din chilie, fu la Pisicuța sub șopron. Cand îmi simți pasul, întoarse capul și se uita la mine cu toata bunatatea inteligenta a ochilor sai negri și mari.
Parintele Ghermanuța avuse grija, de manecate, sa-i puna dinainte un alt maldac de iarba proaspata și înflorita.
Pe o portița de dindos, ieșii în gradinile largi ale schitului. Din vale și pana-n zare, cat puteai prinde cu ochii, pe înclinarea lina a costișei, copaci roditori de toate soiurile rasareau de la brau în sus, din fanațul înalt și înflorit; iar frunzișul lor puternic, cu sclipiri de poleiala verde-nchisa, se clatina domol în aerul limpede și larg, sub adierile ușoare și nevazute ale unui vant de rasarit; sub mangaierile acelorași adieri, fanațul adanc se mladia în valuri molatice, cu scanteieri de roua aprinsa în lumina de soare… Glasul sec al ierburilor trezite de vanturi umplea departarile, și fluturi rari, albaștri sau galbeni, ca atația fulgi de cer sau de lumina, însuflețeau vazduhurile cu zborul lor nestatornic… Într-o clipa.
Cu greu, dar totuși urcai, ca înot, prin aceasta mare adanca de flori, pana pe spranceana înalta și arcuita a colinei. În fund, departe spre apus, munții peste care calcasem se desfașurau pana dincolo de hotarele ochiului, ca un nemarginit amfiteatru framantat parca de valuri uriașe, peste a caror întindere viorie rasaritul aruncase un val straveziu și fin, țesut din raze subțiri de soare… Jos, în vale, schitul se tupila dupa dese și înalte palcuri de verdeața și, numai prin rariștea frunzișului mișcator, albeața curata a chiliilor mai strabatea, sclipind pe furiș, pana la mine; iar în deșertul cerului, crucea singuratica a turnului bisericii se înalța neclintita, ca o stea scanteietoare taiata pe un fund de azur… Spre dreapta, din vaile umbroase ale munților Tazlaului, cu piscuri pierdute în pulbere de lumina, negurile albe se înalțau spre vazduhuri și-și topeau în aer creștetele lor, ca fumul ce s-ar ridica din o jertfa colosala, aprinsa de natura pe altarele sale pentru Atotputernicul sau Ziditor!… O fașie cotigita și lunga fara sfarșit de aburi stravezii și albi însemna, din apus spre rasarit, cursul fara odihna al Nichitului, și numai sclipiri scurte și fugatoare de lumina vie mai vadeau pana la mine lunecarea lui grabita și fatala… Și peste toata aceasta încremenire stralucita și imensa, ca peste întaile ape ale Creațiunii, un singur spirit mai plutea… era spiritul meu… Și în sanul acestei firi rasarite ca sub puternicul „Fiat” al lui Dumnezeu, o singura inima mai batea… era inima mea!… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Venisem la schit cu hotararea sa stau cateva zile, fara sa pun la socoteala firea mea nestatornica și iubitoare de pribegie… Și cand îmi aruncam ochii spre negurile munților din miazazi și cand închipuirea mea strabatea în taina lor adanca și liniștita, mi se parea ca ceva ma soarbe, ca întreaga mea ființa se subție, ca supta de o gura nevazuta, și ca nu ramanea din ea decat ceva sec și neînsuflețit. Niciodata n-am simțit mai aievea îndoita alcatuire a fapturii mele, decat atunci cand am privit din departare taina ademenitoare a pustiului și a singuratații…
A doua zi dimineața, odata cu zorile, leganat de eterna gebea a Pisicuței, ma îndreptam spre tariile neguroase ale munților din miazazi.

SINGUR

— Domnule, îmi zisese parintele Ghermanuța la plecare, nu era rau sa mai fi zabovit d-voastra cateva zile la noi, ca-i tocmai la primenitul luminii și vremea poate sa se schimbe; și de v-a apuca ploaia-n padure, apoi are sa va fie greu de tot; și, mai ales, cum nu cunoașteți d-voastra drumul, se poate întampla sa rataciți, ca potecile se taie și se-ncrucișeaza între ele, de nu le mai dai de capat.
— Cu-atata mai bine, parinte Ghermanuța, îi raspunsesem eu încalecand, ca doar n-am plecat de-acasa cu gandul sa merg pe drum batut și nici n-am facut învoiala cu stihiile ca sa-și ieie caciula dinaintea mea; treaba potecilor, sa se taie și sa se încrucișeze între ele cat or pofti; și treaba luminii, sa se primeneasca, dac-o gadilentre spate.
— C-apoi drept ți-oi spune, domnule, ca chisnovat om mai ești. De eram sau nu chisnovat, treaba parintelui Ghermanuța; iar de nu-mi pasa de încrucișatul potecilor și de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Și cum sa nu fi fost treaba mea, cand, mai ales, desagii mei se lecuisera pe deplin de oftiga de care zacusera și-și recapatasera din nou vechea și îmbelșugata lor rotunjime… Pentru leafa pe cateva luni înainte, parintele Ghermanuța îngramadise, pe fundul unuia dintr-înșii, foi late de podbal rotund, pe care stateau așternute și mumificate, dupa cum pe fiecare aici le apucase vremea și le încremenise fierbințeala vetrii, popoare întregi de zglavoace capațanoase și de boișteni cu ochii holbați. O legatura cu felii de pere și de mere zvantate la soare, mai pantecoasa decat un egumen, ținea cumpana, în celalalt desag, zglavoacelor și boiștenilor dimpotriva; și, tot pentru cumpaneala, împarțise parintele Ghermanuța, de o parte și de alta, ouale rascoapte de la gainile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalacul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecandu-se între ele, tușeau în cor și în cadența, batand parca tactul gebelei leganate a Pisicuței mele. Pisicuța, de alta parte, nedumerita asupra galagiei ce se facea îndaratul sau, întorcea capul din cand în cand și împungea cu botul în desagi, ca și cum ar fi voit sa puna nucile la ascultare; nucile însa, ca și cum i-ar fi facut în ciuda, tușeau mai tare și țipau mai ascuțit. Iar de cumva se oprea în loc și se scutura, voind sa arunce cat colo acel bucluc de la spatele sale, nucile țipau și mai ascuțit și faceau o galagie infernala; și astfel Pisicuța, neputincioasa și deznadajduita, dupa ce statea un minut pe ganduri, își relua, indignata, gebeaua întrerupta, iar nucile, scoborand glasul, tușeau în cor și în cadența și bateau înainte, vesele parca, tactul gebelei leganate a Pisicuței mele. Vreo trei paini cu gingini aspre și un șip de rachiu calugaresc, cu îngrijire astupat și pus la loc mai de fereala, alcatuiau, cu îndestulare și prisosința, proviantul de drum al pribegiei mele.
— Iaca, domnule, mai zise parintele Ghermanuța, varandu-mi și o secure în desagi, iaca, poate sa aveți nevoie de taiat vreun lemn pentru foc ori pentru altaceva… Nu știi cum vine vremea în padure; cand pleci la drum, nu-i rau sa te îngrijești de toate…
Bietul parinte Ghermanuța!… Ar fi fost în stare sa-mi dea și rasa din spate… Atata dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt!…
— Foarte mulțumesc, parinte Ghermanuța, foarte mulțumesc, mai ramai sanatos și sa ne vedem cu bine, zisesem eu, dand calcaie Pisicuței.
— Sa mergeți sanatoși și Domnul sa va aiba în paza sa, încheiese parintele Ghermanuța, închinandu-se pana la pamant și ridicand mecanicește dreapta spre comanac, ca și cum ar fi voit sa-și ieie caciula din cap.
Și leganat de eterna gebea a Pisicuței, ma îndreptam, odata cu zorile, spre tariile dimpotriva ale munților din miazazi.
Iar cand, din departare ca de-o bataie de pușca, întorsei capul și ma uitai îndarat, zarii pe parintele Ghermanuța în poarta schitului, stand înca neclintit și uitandu-se cu jind în urma mea; apoi, cenușiu și marunt cum era, se topi în zarea cenușie a departarii…
Mergeam singur și tacut. Respirația aburoasa și nemarginita a nopții aruncase un lințoliu subțire și straveziu de neguri albe peste paraul care, tremurand parca de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grabit și, ca o îngusta naframa întinsa pe lungul nesfarșit al vaii largi, își pierdea cursul în taina departata a rasaritului…
Noianul de lumina trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adancurile albastre ale vazduhului, ca niște iuți și trecatoare ganduri amare ce ar fi umbrit în rastimpuri ochiul nemarginit și limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviți cu lumina pe margini, lunecau molatic și tacut pe departate și nesimțite adieri de vanturi… Firea toata parea cuprinsa de o solemna încremenire și florile razlețe care însuflețeau întinderea cu multe fețe a prundișului mort, sfioase și nemișcate, își înclinau spre pamant fruntea lor stralucita, sub greutatea scanteietoare a bobițelor de roua… Ai fi zis ca fecioarele își plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfant al Naturii, capul lor virginal în fața Celui-Atotputernic…
Iar spre tariile cerului înalt, ca și atatea faclii aprinse de faptura în cinstea Ziditorului sau, se ridicau, drepte și neclintite, varfurile ascuțite ale brazilor, poleite de întaile raze ale soarelui curat și rece…
Și glasul de pretutindeni al tacerii sfinte și netulburate, ca și o cantare umilita de lauda, izvorata din adancul inimii neprihanit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, catre îndurarea fara de hotare a Celui-Preaînalt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Lasasem de mult îndaratul meu orice urma de viața omeneasca și, rezemat pe cunoștințele geografice ale Pisicuței, urcam în pas de voie și fara grija suișul cand mai repede, cand mai traganat al cate unei poteci, ce-și furișa șerpuitu-i umbros sub taina netulburata a padurilor… N-am fost niciodata grozav de tare în știința gromolnicelor și nici în a mainii lui Damaschin; și putea, prin urmare, lumina sa se primeneasca, fara știrea mea, oricat ar fi poftit și, tot fara știrea mea, sa-și încrunte cerurile spranceana și sa-și verse urgia lor asupra capului meu… Ceea ce însa începea sa se adevereasca erau potecile, care — dupa spusa parintelui Ghermanuța — se încrucișau și se taiau între ele, de nu le mai dadeai de capat…
Și, deși în împrejurari grele filozofia nu m-a parasit, cu alte cuvinte, deși eram încredințat ca și potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau sa aiba mai la urma un capat și un sfarșit, totuși o nemarginita și neputincioasa ciuda ma cuprindea cand vreuna din ele, cu apucaturile ei de femeie vicleana, ma purta dupa voie și de nas pana la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ș-apoi deodata, ca și cum cineva i-ar fi taiat capul, se curma, își dadea sufletul și murea la marginea vreunui desiș încalcit și întunecos al padurilor…
Ce sa faci în asemenea împrejurari?… Stai nedumerit și, cel mult, daca-ți este îngaduit sa dorești de a te afla și tu sub pielea biblica a vreunui profet, spre a-ți fi și ție dat sa pui soarelui mana la piept, sa-l țintuiești în loc pe ceruri și sa-l îndatorești de a nu se mișca un pas mai mult, pana ce nu vei fi gasit o poteca cinstita și fara viclenie în suflet, care sa te scoata cu ziua la vreun limpeziș.
Astfel ma socotii foarte jignit de partinirea dreptații cerești, care harazește darurile atotputerniciei sale numai celor aleși… Dar, în sfarșit, ceva trebuia sa fac, și facui! ma lasai la pronia întamplarii, un fel de zeitate oarba, dar care vede mult mai bine decat zeitațile cu ochi și cu care totdeauna m-am înțeles ca și cu un vechi și credincios prieten…
Mulțumita deci acestei zeitați prielnice mie, ma trezii peste puțin cu Pisicuța cu tot în inima unor codri de doua ori seculari, de unde orice urma de poteca aproape disparuse de sub copitele Pisicuței…
Descalecai sa odihnesc… Și de unde ma așteptam ca fiorii reglementari de groaza ai pustiului și ai singuratații sa-mi strapunga inima cu un fier aprins, dimpotriva, o liniște senina, un soi de cereasca beatitudine îmi cuprinse ființa mea întreaga… O patura groasa de întuneric greu îmi paru ca se desprinde și ca mi se ridica de pe suflet și de pe inima mea care, ușurata ca de sub lanțurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu sa bata în voie, cuprinsa de simțiri straine de dansa pana atunci… Și de ce n-ar fi fost așa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet și de pe inima grijile cicalitoare și ridicole ale vieții de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ștersese, ca prin descantec, priveliștea deșanțata și vrednica de mila a nemerniciei și stricaciunii omenești? Nu eram eu slobod sa cuget, sa simt, sa rad, sa plang, sa țip, sa ma mișc sau sa ma dau de-a tumba în toate chipurile și dupa toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemasurata putere decat mine asupra nemarginirii mute și solemne a singuratații și a pustiului? Mi se parea ca firea întreaga, de la țanțar și panla urs, datoare era sa cinsteasca în mine pe regele sau atotputernic; caci singurul stapanitor de obarșie divina eram numai eu în ceasul acela! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Încalecai și începui a urca la deal pe drum aproape fara de urma… Pisicuța se opintea din greu și rasufla des… Deodata se opri, ca trasnita, din mers și eu tresarii ca deșteptat fara de veste din somn. O stanca amețitor de înalta și dreapta ca un perete cazuse parca naprasnic din cer și taiase capul drumului pe care urcam la deal… Iar în timp ce eu ma scarpinam, de ciuda, în creștetul capului și peste palarie, Pisicuța, fiindca nu se putea scarpina și ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava și tot de ciuda scarpina și ea pamantul din care pietre marunte, macinandu-se și ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.
Dar, cum nu poți, cu ciuda și cu scarpinatul, sa îndupleci pe o stanca far de inima și far de suflet sa ți se dea din drum în laturi și sa-ți deschida calea mai departe, de aceea și Pisicuța și eu, dupa o scurta, dar temeinica chibzuința, ne hotararam sa lasam încolo și ciuda și scarpinat și sa așteptam cu rabdare voile mai blande ale întamplarii… Ș-apoi era și timpul. Soarele mai ca pașișe peste rascrucile cerului și foamea, care se învartește — se vede — în jurul omului, ca și soarele în jurul pamantului, sosise și ea drept rascrucile stomacului meu și, fara îndoiala, ca și drept rascrucile stomacului Pisicuței…
N-aveam dinții Zgripțuroaicei din poveste și, prin urmare, nu puteam sfredeli stanca rasarita în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotarai sa ma opresc și sa-mi fac aici zilnicul și obișnuitul meu popas. Descalecai, dadui jos toata povara din spatele Pisicuței, îi luai fraul din cap ș-o lasai sloboda, spre a-și cauta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, ma hotarai sa fac și eu… Și, cum ma uitam în toate parțile, ca sa fac mai aproape cunoștința cu locul harazit mie de întamplare pentru vremelnicul meu popas, ma încredințai înca o data ca tot înțelepciunea întamplarii carmuiește și reguleaza rostul întreg al tuturor lucrurilor…
Dreapta cum era stanca, de parca era trasa la cumpana, avea totuși jos și cam la mijloc o scobitura destul de adanca, în care cineva s-ar fi putut adaposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cat de sus se pierdea creștetul ei acoperit de paduri în adancul cerului, pe atat, de la fața potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta și pe stanga, spre fundul pamantului, doua prapastii cu adancimi fioroase, pleșuve, aspre și cu povarnișuri stancoase, unde zmeurișul lui Dumnezeu creștea în deplina și netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe langa proviantul meu de oua, de zglavoace și de nuci, înlesnit mie de parintele Ghermanuța cu atata darnicie, întamplarea îmi mai punea la îndemana și zmeura racoritoare și îmbalsamata a munților sai… Foarte bine! „Dar, ma gandeam eu, unde se afla zmeura și stanci, acolo se țin și urșii”; și, drept vorbind, eroismul meu se simțea cam la stramtoare, cand mi-nchipuiam ca vreun morocanos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav și pe patru labe ca sa ma întrebe de sanatate, pe mine, care n-aveam decat doua!… Și, într-un punct anumit, mi se parea chiar ca zmeurișul e vanzolit de o vietate puternica, ba… mi se mai parea ca și un mormait, plin de rele prevestiri, strabate departarile pana la mine… Era vantul care clatina întinderea trandafirie și plina de soare a smidului de zmeura, și poate ca vreun brad sau paltin, cu încheieturile slabite de batranețe, se legana scarțaind la suflarea aceluiași vant… Din închipuire se naște frica, din judecata barbația… Cea întai veșnic era cu mine, cea de a doua… mai pe apucate. Totuși, pana ce sa-mi iau masurile pentru ce era sa fie mai tarziu, gasii cu cale sa-mi așez în scobitura stancii tarhatul meu întreg și sa priponesc pe Pisicuța într-o așezatura mai larga și plina cu iarba înalta, de pe povarnișul uneia din prapastii; caci, de-aș fi lasat-o sloboda, apoi, fantastica cum era și iubitoare, ca și mine, de pribegie, s-ar fi luat dupa florile ce scanteiau pe nemarginirea prapastiei, în lumina soarelui de amiaza, și s-ar fi prabușit la vale de pe vreuna din nenumaratele muchii de stanca, ce stateau ascunse cu viclenie sub adapostul de umbra netulburata al ierburilor înalte…
… Și sa fi îndraznit cineva sa tagaduiasca ca toate cele noua fericiri nu dadusera peste mine!… Dezlegai desagii, scosei dintrînșii vestitul meu prosop și, așternandu-l pe iarba, la intrarea vremelnicei mele locuințe, in propatulo , cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degraba, îl scoborai la treapta de fața de masa… Am, cateodata, și eu toanele mele de lux; decat mi se întampla aceasta tocmai atunci cand lucrul se potrivește mai puțin… Iar La vedere.
cand ma gasii așezat turcește dinaintea îmbelșugatului meu ospaț cu tot soiul de merinde, ma simții foarte nenorocit ca nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaș de rege sau împarat, care — o data macar în viața lui — nu s-a învrednicit sa manance o singura frunza de podbal, cu zglavoace cu tot, sa guste rachiu calugaresc cu mirodenii de inipere și izma creața, sau cel puțin sa se fi lungit într-un cot, fara de grija, pe iarba verde și înflorita de pe rascrucile pamantului!…
Sfarșii ospațul meu cu mere zvantate și cu nuci, adica cu fructe, și deci dupa toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Stransei ramașițele pranzului în desagi și varai desagii în fundul scobiturii…
Nu știu cum, dar ma simțeam parca „la mine acasa”; și fiindca oricine, la casa lui, trebuie sa faca și ceva gospodarie — apoi, în lipsa de covoare de Persia, așternui pe jos poclada de sub șa, rezemai șaua în chip de perna langa unul din pereții laturalnici al scobiturii, aninai fraul la intrare, într-o așchie mai rasarita de stanca; în alta, și tot la intrare agațai mantaua; ba mi se pare ca, cu un tarș de brad în loc de matura, facui și ceva curațenie pe dinaintea ușii… Și daca stapana ar fi fost acasa, aș fi crezut ca întamplarea îndreptase pașii lui Ulise spre peștera zeiței Calipso… Setea ma cuprinse; scoborai în zmeurișul din care Pisicuța nu-și arata pe deasupra decat numai varful urechilor și, cu zmeura îmbalsamata și racoritoare, o astamparai și pe dansa.
Taiat în fața de trufașa și imensa stanca aeriana, încins pe laturi de cele doua prapastii, ar fi trebuit, ca sa pot merge mai departe, sau sa ma înalț la ceruri zburand, sau sa ma cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindca nu eram gata înca pentru nici unul din aceste doua soiuri de calatorie, amanai pentru mai tarziu și pe una și pe alta. Ramasei deci locului; cu alte cuvinte, deși aș fi putut ieși din încurcatura într-un chip oarecare, ma hotarai totuși sa ma folosesc de adapostul harazit mie de pronia întamplarii și sa aștept aici voile mai blande ale ei. Și aceasta cu atat mai mult, cu cat, daca jumatate din prorocirile parintelui Ghermanuța, cea cu potecile, se adeverise, de ce adica nu s-ar fi adeverit și cealalta jumatate, cu primenitul luminii? Caci luna, macar ca e luna, dar mai la urma e tot femeie; și sa te fereasca Dumnezeu de primenitul femeilor!… Cu ce mai de nouri groși și nestrabatuți ochiului iscoditor nu era sa astupe și sa zavorasca ea ușile cerești ale sanctuarului sau de misterioasa primeneala!… Cata apa din vazduhuri nu era sa-i toarne sfantul Ilie din cap spre a se la și a se curați de rugina groasa, lasata de negurile nopților pe fața ei balaie și în parul ei blond! Cata hodorogeala de tunete, ce mai vanzoleala și trancaneala de pretutindeni nu era sa zguduie, din temelie, gospodaria cereasca!… Cate lumini nu trebuiau sa-i aprinda fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-și cerceta mai cu deamanuntul în ele greșurile chipului sau grasuliu și sprancenat!… Și cand te gandești ca eu întru nimica nu eram vinovat sa duc în spate urmarile acestei cochetarii cerești!… Aprinsei o țigara și ma lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele…
În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre rasarit noianul fara hotar al munților pitici, ce-și ridicau cu sfiala parca piscurile lor viorii și vapaia de aur a soarelui înflacarat; aburi ușori și stravezii, ca o rețea alburie și subțire de ața de paingan, împanzeau imensitatea nemarginirilor deșerte… Albastrul șters al vazduhului topit apasa greu peste pamant, iar sub arșița covarșitoare a miezului zilei, vantul adormise obosit; frunza codrilor nu se clatina și tacerea netulburata își întinse pretutindeni nețarmurita ei stapanire… Inima lucrurilor încetase de a mai bate și o sincopa colosala ai fi zis ca taiase suflarea în pieptul uriaș al Naturii… Moartea pașise parca peste hotarele vieții și viața se tupilase în adancurile cele mai dinlauntru ale firii încremenite… Și cine știe cata filozofie nesarata și cata poezie sforaitoare n-aș mai fi faptuit eu cu gandul în fața amorțitei vieți universale, daca pronia cereasca nu m-ar fi daruit cu o neprețuita însușire: ori de cate ori ma gasesc în fața priveliștilor mari ale Naturii liniștite, ma cuprinde numaidecat sau melancolia, sau… somnul, doua stari ale persoanei mele, între care niciodata n-am facut deosebire; caci dupa cum melancolia e somnul sufletului, tot așa somnul e melancolia trupului; și fiindca nu-mi era somn, ma hotarai sa raman melancolic…
Umbra stancii mele de adapost înmormantase împrejurarile departate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-și întindea liniștea sa netulburata pana la hotarele luminoase ale zilei ce ardea înca în toata puterea caniculara a razelor soarelui… O suflare de vant razleața și molatica, furișandu-se din ascunzatoarea-i racoroasa de frunziș întunecos, se abatu fara de veste peste întinderea înflorita din fața mea; iar sub mangaierea ușoara și trecatoare, florile își plecara spre pamant fruntea lor dragalașa, ca sub farmecul unei sarutari cu dor așteptate; și poate ca ceea ce stralucea între foile albastre ale uneia din ele era o picatura de roua sau… poate chiar o lacrima de bucurie sau de durere… Oare Ziditorul a toata faptura n-a așezat cate-o scanteie de viața și de simțire în fiece lucru, de la om și pana la firul de nisip?… De ce dar n-ar plange florile sau nu s-ar tangui cu glasuri de vant? Și de ce, înca, n-ar geme raurile cu eterne suspinuri de ape?… Și era în ceruri atata stralucire, pe pamant atata liniște sfanta!…
Un sforait puternic și un nechezat ascuțit al Pisicuței rupse firul melancolic al cugetarilor mele și ma facu sa sar grabit și drept în picioare și sa alerg iute langa dansa; poate ca simțise ceva… Cercetai cu de-amanuntul împrejurimile… nu era nimic…
Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simțitor înspre apus, și întunericul peste curand avea sa soseasca. Ma pusei deci în cale sa-mi iau masurile pentru siguranța deplina a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam înca destula vreme la îndemana… Securea parintelui Ghermanuța, ajutata de puterea salbatica a brațelor mele, facu minuni… În mai puțin decat s-ar crede, padurile împrejmuitoare zaceau doborate la pamant!… Și iarași, în mai puțin decat i-ar trece cuiva prin minte, în fața peșterii mele și pe întinderea trebuitoare, padurile desființate se prefacura într-un val înalt și nestrabatut de trunchiuri de copaci, încalcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi și deși, batuți pana la pamant în mijlocul valului, strajuiau drepți și neclintiți, cu varfurile lor ascuțite, creasta zburlita a întariturilor mele; iar între peretele stancii și unul din capetele arcuite ale valului meu, lasai o stramta deschizatura, ca loc de intrare și de ieșire. Apoi taraii înlauntru un munte întreg de vreascuri și de uscaturi, care ar fi fost îndeajuns sa hraneasca pentru veșnicie focul nestins pe altarele Vestei…
N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aș fi aninat și clasica înștiințare, pe care Romulus cu atatea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetații sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea… Și iata-ma deci în stare sa stau de vorba, peste gard bineînțeles, cu orice sihastru morocanos și cu patru labe al pustiului munților, ba chiar, la nevoie, sa am destula vreme de a-i frige și ochii cu taciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo calcare de domiciliu… Și daca mai pui la socoteala securea, adica toporul parintelui Ghermanuța, și cele șase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înțelege oricine ca ma gasii îndreptațit, dupa ce-mi sfarșii treaba, sa ma primblu șuierand, cu mainile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele ispravi, și sa gust în pace deplina fericirile netulburate ale singuratații… Iar cand cele de pe urma raze roșietice ale soarelui de apus poleiau înca hotarele de rasarit ale departarilor neguroase, dezlegai pe Pisicuța din pripon ș-o varai între întarituri; îi smulsei din zmeuriș și-i adusei, pentru noapte, un braț zdravan de iarba frageda și înflorita, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înțepenite și pusei, cu chipul acesta, între mine și pustiu, o stavila nestrabatuta… Eram acasa la mine. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.
Curand scapata și soarele dupa cele mai de pe urma trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensa a haosului sau, de la cele mai de jos adancuri ale pamantului pana la marginile cele mai deasupra ale cerurilor… Și formele schimbatoare ale lucrurilor se topira și se mistuira în noapte ca într-o mare întunecoasa și fara de margini… Ceasul de pace și de liniște suna tacut de pretutindeni, și Firea amorțita își pleca spre odihna capul sau… Tacerea își întinse adancul tainei sale pana la hotarele cele mai de pe urma ale nesfarșitului, iar din înaltul cerurilor mana înduratoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele și, cu lumina lor stralucitoare, calauzea, pe drumul fatal al veșnicei sale pribegii, calea oarba a pamantului… Susurul domol, prelung și nehotarat al tacerii mute se ridica peste abisuri, ca o cantare fermecata de leagan, și lumile dormeau duse pe brațe imense de întuneric… Iar peste tot și peste toate, se aprinse la rasarit, ca o candela de strajuire, luna plina a sfarșitului de iulie și, prin rariștea neagra a padurilor, își trimise pana la mine întaile luciri fantastice și mișcatoare ale razelor sale argintii, piezișe și reci… Îmi descoperii capul și, plecandu-mi fruntea înaintea rasaritului, îmi facui semnul crucii…
Ma culcai și adormii repede. Cand ma deșteptai a doua zi, numai dupa o clipa parca de somn, bagai de seama ca soarele fusese cu mult mai harnic decat mine, caci se parea ca se înalțase pe ceruri în varful degetelor și, de peste întarituri, se uita furiș la mine, tocmai în fundul peșterii. Focul somnoros mistuia, fumegand, cel de pe urma taciune; Pisicuța, cu cateva fire de iarba afara din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale… Dadui în laturi stavila de la intrare și ieșii afara din… vizunie. Liniște netulburata în cer și pretutindeni! și nici un vant din cele patru nu-și parasise înca culcușul sau, spre a învia codrii adormiți. Peste deșertul înalt și plin de lumina al vailor adanci, numai gaia, cu țipet flamand și ascuțit, spinteca vazduhurile ca o sageata neagra și iute. Și deși ziua era la început, soarele totuși ardea cu putere și prevestea o adevarata zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor pana la cele mai departate margini ale sale: nici o pata de nor nu plutea peste seninu-i albastru și limpede. Soarele își acoperise fața cu un zabranic de aburi roșietici și stihiile pareau ca planuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotararea sa ma astampar locului, pana se va alege la o parte. Potrivit, așadar, acestei hotarari, urma sa îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodarii. Priponii pe Pisicuța într-o așezatura cu iarba înalta, mai larga și pe îndelete aleasa; doborai din nou la pamant alte paduri seculare și, cu trunchiuri pe care nu ma pricep cum de le mai putea pamantul geui pe spatele sale, largii și înalțai întariturile mele, pana la punctul de a nu-i mai da mana sfantului soare sa mi se oglindeasca înlauntru, decat doar la amiaza. Vanturile trebuiau sa-și sfarame furia lor vijelioasa de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; și fie ca ciclopii vor fi lasat sau nu vor fi lasat urme de trecerea lor pe pamant, știam însa ca cerurile și pamanturile vor trece, dar… întariturile mele vor ramanea!… Oricum, dar ma simțeam mandru; și înca cu drept cuvant; de aceea pașii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotriva strigatoare la cer. Știam eu, de pilda, cata vreme era sa stau locului? Ș-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemana era sa-mi fie de ajuns?… Atatea probleme care se cereau dezlegate numaidecat. Înarmat deci pana-n dinți, și cu parul cel ascuțit în dreapta, plecai în padure dupa ciuperci… Peste puțin, ma întorsei cu desagii plini de hribi, de rașcovi și de nicoreți; cat despre zmeura, daca mi-ar fi fost sete, n-aș fi avut decat sa întind mana și s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce bagam de seama în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, vazand cu ochii, pentru viața de salbatic… Ba fu chiar un moment, cand n-aș fi putut spune cu siguranța daca vreodata fusesem în alta stare decat în cea de fața; și dovada despre aceasta e ca uitasem cu desavarșire deosebitele forme ale nasului deosebiților mei prieteni din lumea cealalta. Și mi se parea mie ca tot ce traise altadata sub ochii mei nu putuse fi decat fantasmagoria bolnava a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasa despre lumea fosilelor vreunei departate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise candva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi și antedeluviane!…
Dimineața trecuse calduroasa și sosi de-amiaza ucigator de arzatoare. Soarele își ridicase de pe fața zabranicul sau de aburi roșietici, și, ajuns în rascrucile cerurilor, își cumpanea, parca neclintit, pe albastrul șters al adancurilor, discul sau alb de lumina topita; iar din ceruri peste pamant, ca din o sita imensa, maini colosale și nevazute cerneau o ploaie de foc mistuitor… și pamantul parea cufundat într-o genune de flacari… De prin adancul vailor, de peste înalțimea coamelor codrului, de pe întinderea scanteietoare a smidurilor înflorite, valuri stravezii de aburi sclipitori se ridicau în unde crețe și, tremurand în zare, se topeau în vapaia înalta a cerului aprins… În turbarea ei caniculara, arșița miezului înflacarat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc de pretutindeni și își ostoia setea sa covarșitoare cu cele de pe urma picaturi de viața, umede și vii, sorbite din vinele adanci ale lucrurilor… Și, de pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfaraiau a uscaciune!… Codrii uriași, ca o mana de vreascuri netrebnice, se zvarcoleau neputincioși și țipau de usturime înadușita, sub vapaia incendiului universal. Greierul, cantareț neobosit al zilelor de vara, amuțise, istovit, sub umbra înalțimii ocrotitoare a ierburilor; veverița pusese frau neobositei sale zburdalnicii și, cuprinsa parca de neclintirea prefacuta a morții, își mistuise ființa sa în încheietura umbroasa a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca vazduhurile cu țipat flamand și ascuțit, vantul nu mai clatina frunza padurilor, și nici un fulg de nor nu mai îndraznea sa brazdeze cu umbra-i subțire înalțimile aprinse ale împarației focului… Cat despre mine, lungit cum stateam în fundul cel mai din adanc al peșterii mele, fara teama de priviri iscoditoare, îmi faceam socoteala cum aș putea împartași posteritații departate deosebitele simțiri pe care le încearca cineva cand e aruncat, de viu și fara pacate, în gurile de flacari ale Tartarului! Și fiindca Pisicuța, din iarba înalta în care statea înmormantata pana la gat, sforaia deznadajduit, ma dusei s-o dezleg din pripon și s-o aduc între întarituri. Nu ma putui totuși opri de a nu ma desfata o clipa, privind la lupta uriașa, ce se încinsese între ea și o musca mare cu spatele lucitoare și verzii, care nazuia, numaidecat, sa se adaposteasca de arșița dogoritoare a soarelui în umbra umeda a uneia din narile ei; și cu greu ai fi putut hotarî care dintre amandoua erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuța? Caci, daca Pisicuța își apara nasul, scuturand din cap în toate parțile, musca, nu mai puțin, cu o preciziune vrednica de cea mai desavarșita balistica, ochea și prindea nasul Pisicuței din zbor și se înfunda, cu iuțeala unei sageți, în adancul uneia din narile ei; atunci Pisicuța sorbea și își umfla pieptul sau puternic cu jumatate din atmosfera pamanteasca; iar cand aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma rupta și zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca țașnea zapacita din nara Pisicuței și îi trebuia vreme pana sa se dezmeticeasca și sa se descurce din ierburile încalcite în care fusese aruncata, spre a-și gasi din nou echilibrul de lupta… De la o vreme musca își schimba planul de atac și începu sa bata parțile mai slabe ale citadelei, ca și cum, adica, Pisicuța n-ar fi avut nici picioare, nici coada, nici dinți și, mai cu seama, darul neprețuit de a-și scutura cu atata putere pielea spatelor sale, încat geniul strategic al tuturor muștelor universului la un loc ar fi ramas neputincios fața de cutremurul prapaditor al spinarii și al coastelor ei… Și, deși eram încredințat ca, în cele din urma, biruința va cumpani spre partea Pisicuței, ma hotarai totuși sa intru la mijloc, în aceasta epopee mareața și crancena ce se desfașura ochilor mei, și dezlegand-o deci din pripon, o condusei, ca o alta zeitate antica, sub egida-mi ocrotitoare înlauntrul sacrosant al întariturilor mele!… Iar pornirile razboinice și sangeroase ale muștei cu spatele lucitoare și verzii se ostoira la hotarele umbroase ale padurii.
Soarele pașise de mult acum peste creștetul stancii mele de adapost, și înalțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbra deasupra vailor dimpotriva. Noaptea se vestea grabita din adancuri și luna nu pașise înca dincoace de hotarele rasaritului sau. În schimb însa, de sub marginile departate ale vazduhului, de pretutindeni, nenumarate gramezi vinete de nouri posomorați, cu frunți îndraznețe și amenințatoare, se ivira fara de veste și împanzira într-o clipa, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pamantul… Ai fi zis ca imense și negre urdii de fantome uriașe urcau, în randuri stranse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tariilor cerești… Un tunet razleț, rasarit din miazanoapte, rascoli clocotitor nemarginirile rotunde, și un ropot fara întrerupere și nedeslușit vestea, de pretutindeni, apropierea prapastioasa a artileriei cerești… O puternica suflare de vant trecatoare și iute, ca un glas de pieire, strecurandu-se printre frunzișuri, se stinse, tanguios și jalnic, în nesfarșitul umbros al departarilor… Vijelia își trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii sai înaripați… Și, de peste firea întreaga, pana la hotarele auzului, într-o clipa se ridica, pe mii de note discordante și totuși armonice, simfonia înfricoșata a framantarii și a zbuciumului universal!… Puterile adancului se trezisera de pretutindeni și, sub ocrotirea oarba a nopții, își dezlanțuira asupra pamantului îngrozit furia lor prapaditoare… Uraganele umplura jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prapastios la vale; viforul șuiera, gemea și urla în rastimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumați, acum de munți cu furie zguduiți pe temeliile lor de cremene eterna… Sclipirile neîntrerupte și orbitoare de lumina franta ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice și nemarginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopții înalte… Și, între cele patru hotare ale nesfarșitului, întinderile oarbe tremurau cu rastimpuri scurte de întuneric și lumina albastrie sub licaririle fugatoare și iuți ale focului ceresc… Fierbeau vazduhurile și cerurile clocoteau sub descarcarile zguduitoare ale tunetelor, și pamantul înfricoșat se cutremura nemernic, pana în cele mai din adanc ale temeliilor sale, sub ropotul de trasnete care cadeau asurzitoare prin întuneric, ca niște imense bombe de flacari, și spulberau, ca și cum ai sufla într-un strop de țarana, frunțile de stanci îndraznețe ale celor mai semeți dintre munții sai… Și sub zvarcolirea fara de margini a framantarii și sub urgia întregului zbucium al fapturii, zagazurile cerului se rupsera, jgheaburile adancului se desfundara și, din înaltul întunecimilor, se prapastuira asupra pamantului, cu șuier de aer sfașiat, potopul greu al apelor cerești… Și gematul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șuvoaielor pamantului… Iar sub urgia vijelioasa a apelor, stancile, zguduite din înalțime și smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prapastios în genunile adanci ale vailor… și sub izbirea lor neîndurata, brazii trufași ai codrilor se frangeau cu glasuri de trasnet și umpleau departarile întunecoase și goale cu cel mai de pe urma rasunet prelung al prapastuirii lor de veci!…
Cine știe daca ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum și daca nu era scris în carțile oarbe ale ursitei ca sa se aprinda și sa arda osia nemasurata a lumilor, de la un capat pana la celalalt? Iar temeiurile firii sa se prabușeasca și sa umple, cu pulberea lor marunta, întunecimile goale și fara de sfarșit ale haosului negru, din care puterea cuvantului dumnezeiesc le scosese spre ființa?
Se poate… Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odata cu desființarea tariilor fapturii, sa se desființeze și tariile mele… În zadar viforul, vijelia și uraganele se izbisera oarbe în cladirea zburlita de crengi uriașe a întariturilor mele, caci nu izbutira decat sa se sfașie și sa urle de durere și de ciuda… Și parii de sprijin ai îngraditurii mele de paduri peste paduri, înfipți pana-n inima pamantului și înalți pana la ceruri, cu varfuri albe de dinți ascuțiți, radeau prin întuneric de opintirile deznadajduite ale neputinței lor; iar pe povarnișurile de epica amintire, calde înca de eroismul Pisicuței și de pornirile razboinice și sangeroase ale muștei celei mari cu spatele lucitoare și verzii, panza deasa a apelor cerești era sfașiata în doua de grebanul lung și îngust al muntelui meu de adapost și, cu iuțeala de vifor și cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe doua parți spre genunile adanci ale vailor… Și se rostogolea cu stanci, cu iarba, cu flori, cu zmeuriș, cu toate idilele și iluziile Pisicuței mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreții, cu ciupercile, cu rașcovii și cu bureții de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nadejdea viitoare a întamplatoarei mele schivnicii de mai tarziu…
Cum însa sufletul meu niciodata n-a fost în stare sa duca prea multa vreme în spate povara ucigatoare a sublimului, și cum puterile întunericului, în urgia razvratirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor faptuirii, aș fi ajuns în cele din urma sa gasesc banala și monotona aceasta rodomontada a stihiilor, daca ele nu și-ar fi tras masurile tocmai la timp… Poate sa fi fost pe la cantatori, cand urletele vijeliei începura a-și scoborî glasul, și zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet razleț încerca, din miazazi, sa mai rascoleasca clocotitor nemarginirile întunecoase, dar, iute, își stinse neputincios, în tacerea nopții adanci, duruitu-i departat… Artileria cereasca scoborase treptele vazduhului spre lumea cealalta… Cineva trase parca în laturi perdeaua neguroasa a norilor și, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poarta de senin limpede se deschise spre adancimile umbrelor albastre și o stea cu lumina tremuratoare își cumpani, sfioasa parca, chipul sau peste adancuri… Numai șuvoaiele apelor, nepotolite înca, își mai trimiteau de prin vai, pana-n departare, vuietul lor nedeslușit și surd… Fiori iuți de vanturi ușoare însuflețeau, în rastimpuri, neclintirea frunzișului negru, și picaturi de apa mari cadeau grele pe pamant…
Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adapost, ațațai un foc uriaș, și întunecimile îngrozite fugira sa-și adaposteasca frica lor la marginile cele mai departate ale pamantului; iar în bataia luminoasa a focului, Pisicuța, înfipta neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos și cu urechile plecate, statea nemișcata cu încremenirea unei statui de bronz, taiata pe fund de întuneric; de pe varful prelins al moțului sau din frunte, cele de pe urma picaturi de apa ale potopului ceresc se strecurau domol și rar și, lunecand pe jgheabul stramt dintre amandoua narile ei, cadeau grele pe pamant… Dormea și visa!… „Dormi în pace!” îi dorii eu în gand, aruncandu-i poclada pe spate și închingand-o cu tafturul… „Dormi în pace!” Și tot în pace ma hotarai sa dorm și eu în fundul tihnit al vizuniei mele, dupa ce mai întai aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atata adica cat sa poata el mistui pan-a doua zi; și în pace, prin urmare, dormiram pana-n ziua și eu și Pisicuța…
Iar a doua zi, cand ma deșteptai și mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreaga mi se paru ca rasarita atunci pentru întaiași data, din sanul adanc al apelor Creațiunii. Atata era de frageda, atata era de virginala! Soarele însuflețea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picaturile mari și grele de roua curata, care atarnau pe varful negru-verde al fiecarei frunze mici și ascuțite de brad; ierburile subțiri și mladioase, sub greutatea acelorași picaturi de roua, își plecau molatic fruntea lor înspre pamant; iar sub caldura soarelui datator de viața florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își ridicau încet catre ceruri potirul lor stralucitor. Un val straveziu, țesut din fire limpezi de lumina trandafirie și cer albastru, acoperea imensitatea solemna a nesfarșitului, și imnul tacerii netulburate se înalța de pretutindeni, ca o ruga de mulțumire catre Ziditorul puternic a toata faptura… Numai greierul pagan tulbura în rastimpuri, cu șuier patrunzator, ceasul mareț de rugaciune, și gaia, ca o sageata neagra și iute, spinteca vazduhurile largi cu țipet flamand și ascuțit…
Deschingai tafturul Pisicuței, îi luai poclada din spate și, scoțand-o din întarituri, o priponii în zmeurișul pologit înca de ploile nopții, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinți ale soarelui înalt pe ceruri.
Ziua trecu. Trecu și noaptea, și alta zi lumina iarași cu stralucirea ei liniștea singuratații mele; și alta noapte îngana înca cu cantecul de leagan al susurului sau capataiul somnului meu fara de visuri… Dar vine o vreme cand Natura te soarbe cu atata putere neîndurata în adancul salbataciei sale, încat ți s-ar parea ca sangele tau stricat și pacatos a fost înlocuit în vinele tale cu sange de vioaie și agera jivina a codrilor… Și eu, care mi se parea ca plutisem patruzeci de zile și patruzeci de nopți peste toate valurile fara de frau ale tuturor potopurilor, aveam dreptul sa ma uit ca spre o zare departata la timpurile de altadata, și sa privesc, ca prin sita, la chipurile șterse ale unei lumi pentru veșnicie înmormantate sau, cel puțin, sa-mi cercetez barba, spre a ma încredința ca nu e nici alba, nici pana la brau și ca, prin urmare, nici nu ma ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cerești de pieirea a toata suflarea…
Cum însa lucrurile toate au un sfarșit în lumea asta, tot așa avura sfarșit și merindele mele: ouale, nucile, painea, zglavoacele, merele, perele și boiștenii fusesera de mult desființate; șipul cu rachiu își daduse, și el, suflarea sa cea mai de pe urma, și numai cate un hrib sau nicoreț se mai arata razleț, pe ici pe colea, prin valmașagul imens al calabalacului meu de tot soiul…
Iata pentru ce, privind cu jale la cei cațiva bureți ce mai ramasesera, mi se parea ca ma aflu înaintea unor.
Atata numai ca, dupa ce, la pranz, îmi mancai fripți pe cei din urma troieni ai mei, nu mai avui, macar în gand, putința de a mai glumi pe socoteala vreunei departate antichitați, oricat de clasica ar fi fost ea…
Cand soarele scapata dupa-amiaza, ma hotarai, ca un alt Robinson, sa cercetez împrejurimile, spre a ma încredința de nu cumva vreo poteca, oricat de îngusta, ar fi taiata pe coasta prapastioasa a muntelui, sau, cel puțin, daca așezarea locurilor n-ar fi priincioasa urmarii mai departe, cu oricata greutate, a drumului meu întrerupt. Și, fiindca Pisicuța ar fi fost în stare sa smulga priponul și sa se ia dupa mine, apoi ma dusei și, dezradacinand din munte o stanca uriașa, ce-mi cazu la îndemana, o rasturnai peste capatul priponului ieșit afara din pamant. Apoi, înarmat pana-n dinți și cu parul cel ascuțit ca unealta de sprijin, plecai sa dau ocol muntelui meu de adapost… N-aș putea spune cum și cat am mers; fu însa un moment cand, spre cea mai mare glorie a mea, bagai de seama ca Natura, pe langa alte multe, mari și foarte înalte însușiri, ma daruise și cu cele mai de capetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpiniști… Altfel nu m-aș fi putut lamuri cum, fara sa-mi pierd cumpaneala o singura clipa, ma trezii deodata acațat pe o așchie de stanca între cer și pamant, de unde, sub picioarele mele, prapastia se deschidea neagra, fioroasa și fara fund, iar deasupra capului, peretele drept de stanca își pierdea creștetul aerian în înalțimile albastre ale vazduhului… Totuși, fiindca, cu oarecare chibzuiala, se putea înca pași înainte, pașii; și, iarași, fiindca, cu oarecare îndrazneala, s-ar fi putut sari peste crapatura adanca dintre doua stanci, sarii; și pașind acum cu chibzuiala, acum sarind cu îndrazneala, ma trezii pe muchia unei opcini pleșuve și largi, la picioarele careia munții se tupilau smeriți ca niște umilite și sfioase straturi de verdeața.
Ma lungii într-un cot pe iarba moale și spre sarbatorirea deplinei mele biruințe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul și muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o țigara, al carei fum se înalța, prin departarile albastre, pana sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu… Și, iarași, fiindca, de-a puterea fi, trecusem, cu toata alcatuirea ființei mele, spre tagma isteața a jivinelor, apoi cu instinct ager și fara de greș, neabatandu-ma adica din cale cu un palmac, macar, la dreapta sau la stanga, ma întorsei pe același drum la întariturile mele, unde Pisicuța ma aștepta nemișcata și cu ochii ținta în desișul în care ma vazuse mistuindu-ma… Un nechezat de duioasa mulțumire întampina, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerabdare așteptata…
Întunericul sosi repede și, mai mult din obișnuința decat de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar cand dadui sa scot din desagi saracacioasa mea cina de seara, ma încredințai cu deznadejde ca încetasera, sarmanii, de a mai fi urechea de îmbelșugare a calului nazdravan din poveste… Dar, fiindca flamand, iarași, nu ma puteam culca, apoi așa turcește cum stateam dinaintea focului și cu nasul în taciuni, ma ospatai și eu, dupa putința, cu nu știu a cata dumnezeiasca „fericire”, care glasuiește ca „cei flamanzi se vor satura”, și potrivit, așadar, și meșteșugului meu de dascal de gramatica, mancai și ma saturai la timpul viitor.
A doua zi, în revarsatul zorilor, dupa o scurta sfatuire cu Pisicuța, în care îi dadui toate învațaturile trebuitoare, de cum adica urma sa calce și sa se cumpaneasca printre stancile prapastioase ale coastelor muntelui, și, dupa ce, mai ales, capatai încredințarea ca m-a înțeles și ca va fi urmatoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate șaua și peste șa vremelnica mea gospodarie; apoi om și cal, omul înainte și calul în urma de darlogi, înaintaram, pe cai neumblate, spre cele mai de deasupra ale tariilor cerești. Calauziți de chibzuiala și îmbarbatați de îndrazneala ieșiram la lumina… Iar cand pustiul larg al opcinii pleșuve, la care ajunsei întreg și nevatamat, ma împresura de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeața scanteietoare, un dor fara de margini îmi cuprinse sufletul și gandul meu se întoarse și cata cu jind înapoi, spre întariturile mele parasite, vaduve și pustii… Simțul duios al paternitații pentru lucrul mainilor mele se razvrati în mine și ma gaseam vinovat ca, de frica lipsei ciupercilor maturate de potop, schimbasem o viața patriarhala și tihnita pe o pribegie fara de ținta, catre care pașeam pe nestatornice și oarbe trepte de necunoscut… Și multa vreme aș fi intonat în gand jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, daca Pisicuța nu s-ar fi însarcinat sa ma trezeasca din toropeala sentimentala în care ma cufundasem… Smunci fraul, fara veste, ridica capul în sus, privi ținta spre zarea departata a opcinii, statu o clipa nemișcata, apoi necheza ușor; și iarași ramase neclintita și iarași privi ținta în departare… Ma sculai în picioare, de cum stateam lungit, și ma uitai cercetator spre unde-și îndrepta Pisicuța privirile… Nu zarii nimic; erau însa lucruri asupra carora Pisicuța nu se înșela niciodata, și ma deprinsesem, prin urmare, a crede orbește în prevestirile ei… Trebuia deci sa fie ceva sau cineva. Din adancul tacerii, rasarira deodata mai multe latraturi și, cand întorsei capul spre partea aceea, doi caini, cat doi zavozi de mari, se ivira în fuga de dupa muchia departata a zarii și veneau în goana turbata spre locul unde ma aflam eu… Iute sarii pe spatele Pisicuței și-mi pregatii, spre aparare, parul ascuțit. Aproape în același timp, de dupa geana aceleiași zari, o imensa caciula neagra, teșita la o parte și curmata la mijloc, se arata saltand în cadența și suind, parca greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseana a opcinii… apoi doua picioare nemasurat de lungi și arcuite spre afara, prin a caror deschizatura se vedea, larg, priveliștea departata a munților dimpotriva, se ivira numaidecat sub caciula și, înfigandu-se pe rand și la deopotriva rastimpuri, cu gigantice mișcari de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma cainilor, îndreptandu-se spre mine; o ghioaga groasa și lunga fara sfarșit, cumpanita slobod în mana dreapta, întregea cele cateva linii puternice ale chipului uriaș, ce se desprindea pe zare. N-apucasem înca bine sa ma așez pe spatele Pisicuței, cand sosira și cainii și lupta se începu crancena între cele doua tabere dușmane… Eu, nu-i vorba, izbeam cu parul în dreapta și în stanga, dar asta, numai așa, de mantuiala, sau, cel mult, spre a ma mangaia cu închipuirea ca savarșesc cine știe ce mare isprava de cavalerism medieval, ca parul meu nu e mai prejos decat lancea vreunui Rinaldo, ca Pisicuța e cel puțin stranepoata în linie dreapta a vreunui Baiardo și ca eu însumi prețuiam macar de doua ori cat orice Orlando furioso!… lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slabiciune… De altfel, singura Pisicuța era de ajuns ca sa țina piept biruitor tuturor cainilor universului… Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu așa iuțeala de fulger scaparau în toate parțile, trupul ei de șoparla mladioasa cu așa iscusita strategie își punea, pe fiece clipa, la adapost parțile slabe, încat înverșunarea crancena a dușmanului cu colții de fier murea neputincioasa la marginea de potcoave oțelite și de dinți ascuțiți ai cercului ei de aparare… Iar cand, pe tromboanele largi ale amanduror narilor sale, își revarsa, în sforait de vifor, rasuflarea vijelioasa a pieptului sau puternic, opcina întreaga se cutremura și zavozii o rupeau de fuga îngroziți și… iar se întorceau în lupta…
— Hi!… potaie!… auzii pe cineva strigand de departe. Era un cioban taiat pe linii de uriaș, care venea spre mine în fuga greoaie și care, cu gand de a ostoi cainii, ținea drept ghioaga, ridicat în aer, deasupra imensei sale caciuli, un întreg arbore strujit de coaja și de crengi, dar cu radacina neatinsa.
— Hi… potaie!… Și pe fiecare silaba din cele patru ale strigatului sau de tunet o însemnase, împungand de patru ori în sus cu ghioaga în vazduhuri!… Dar nu mai era nevoie, caci una din potai, îndarjita de sosirea stapanului sau, se repezi în pornire turbata și nazui sa apuce pe Pisicuța de bot; dar Pisicuța, care în mișcari avea agerimea gandului, iar în fapta iuțeala fulgerului, o și înșfaca din fuga cu dinții de dupa ceafa, o ridica în aer și începu a o scutura cu furie; iar cand crezu ea ca destul a scuturat-o, îi dadu drumul de sus și cainele se simți foarte fericit s-o poata împunge de fuga și sa se ascunda, schiolalaind, dupa picioarele lungi ale stapanului sau; celalalt caine, mai înțelept, socotise de cuviința sa-și faca datoria latrand furios din departare.
— Da bine, mai omule, zisei eu, cand ciobanul fu langa mine, ce dracu, voi paziți oile cu lupchi, ori cu caini? Aiștia-s curat lupchi, bre!…
— Da bata-i pustia sa-i bata, cucoane, ca nu-s lupchi; da iaca așa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi ca și neata, drept ț-oi spune, c-amarnica vita de cal mai ai!…
— Da nu-i nici un cal, mai omule… ca-i curat iapa; numai cat îi iapa de cele din țara harapului și-i amarnica, ce-i drept.
— Amarnica, zau!…
— D-apoi și cainii tai, daca se leaga de dansa, așa, nitam- nisam!…
— Apoi, da… caini nu-s?… Da drept ț-oi spune, cucoane, ca n-am mai vazut de cand sunt cal sa înșface cainele cu dinții și sa-l scuture pe sus; și de-ar hi macar vrun pacatos de caine… da Chiperiu aista pune lupu la pamant, nu alta.
— A hi punand lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarna trei lupchi o rupt cu dinții; și tustrei lupchii nu i-o putut face nici macar o zgaraitura.
— Aîîîra… Cucoane… Da da… a hi, zau, ca-i amarnica tare…
— Da ia sa lasam vorba asta, mai omule, stana voastra departe-i de-aici?
— Uite, colo-n vale, zise el aratand cu ghioaga spre apus, de-a curmezișul opcinii…
— Ei, și tu un te duceai acu? Nu te poți întoarce cu mine, sa ma duci panla voi la stana?
— D-apoi, da, ma duceam pana colea-n Goșman dupa niște oi; ghivornița de-alaltaieri noapte ne-o cam rascolit turma și ne-o razlețit cateva mioare… Da m-oi întoarce, ca doar mai este vreme pana-n seara.
Plecaram, eu calare, ciobanul pe jos, și cainii cat colea, la cuvenita departare de Pisicuța.
— Da cum se cheama locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un tarziu, pe cioban.
— Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-ați mai fost niciodata pe-aici?
— Nu; n-am mai fost… și nici acu n-aș hi venit; da m-o prins pardalnica cea de ghivornița-n padure ș-am ratacit poteca și, uite, horhaiesc așa de cateva zile, fara sa știu unde ma aflu.
— Da-ți hi umbland cu vo treaba pe locurile aistea?
— Da nici c-o treaba, mai omule… ba… adica cu treaba; sunt, chipurile, revizor peste paduri ș-am plecat cu revizia prin padurari.
— Așa… da!?… Sosisem pe muchia povarnișului de apus al opcinii și stana se zarea devale, într-o poiana ca la o bataie de pușca departare.
Cum începuram a scoborî, cainii ne și simțira și începura a se înșira pe deal în sus, îndreptandu-se spre noi, schiolalaind și latrand furioși; ciobanul le aținu calea cu ghioaga, nu atata pentru a ma apara pe mine de ei, pe cat spre a-i apara pe danșii de Pisicuța.
— Buna ziua și bun gasit, oameni buni, zisei eu, descalecand langa stana și adresandu-ma celor cațiva ciobani tineri care trebaluiau care încotro, dar mai cu seama unui baci batran care, ajutat de un flacauan zdravan, cu plete unsuroase și lungi, turna într-o zagarna pantecoasa jintița calda dintr-un ceaun negru și larg.
— Mulțumim d-voastra, raspunsera ei toți, cu glas greoi și gros: bine-ați venit!
Și fiecare-și urma, fara sa se stinghereasca, treaba începuta; care turna zar pentru caini, într-un fel de chersin larg și unsuros; care potrivea scoarța întreaga a unui brad despoiat, pe acoperamantul tupilat al stanii zdruncinate de furtuna; care arunca de mamaliga un ceaun uriaș, pe niște lespezi înalte, oranduite ca niște pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care așeza pe comarnic, ca sa se zvanteze, un caș rotund și mare cat un pantece de patriarh…
— Da venit-ai, ma Vasui, întreba baciul cel batran, turnand jintița în zagarna, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; gasit-ai mioarele, ma?
— D-apoi, c-am apucat sa ma duc numai pana colea-n opcina, și m-am întors cu dumnealui sa-i arat stana; da m-oi duce eu mai amu, ca doar mai este vreme pana-n seara.
— Apoi du-te, ma, și vezi de nu li-i da cumva de urma; sa nu le hi sparcuit vreo dihanie, dare-ar galbeaza-n ele; du-te și vezi pin poienile Goșmanului ori a Rachitișului; de nu-i da acolo peste ele, urca pana-n Dealu Negru, ca pe-acolo ați umblat cu oile înainte de ghivornița; ia cu tine pe Chiperiu și pe Tataru, și vezi de vina pan deseara.
Și peste cateva minute, și picioarele nemasurat de lungi, și imensa caciula neagra, teșita la o parte și curmata la mijloc, și ghioaga dintr-un arbore, cumpanita slobod în dreapta lui Vasui, și cozile flocoase și țanțoșe în aer ale lui Tataru și Chiperiu se mistuira dupa spranceana înalta și verde a opcinii din rasarit…
Iar baciul cel batran, pana ce nu-și mantui de turnat jintița prin zagarne, pana ce nu le atarna pe toate de cate un cui de lemn, ca sa se scurga fiecare în cate un budai deosebit, pana ce nu-și clati mainile cu apa și le șterse de poala unsuroasa a camașii încinse peste mijloc cu un chimir lat și batut cu ținte de alama galbena, aproape nici nu se uita la mine.
Cand însa își mantui treaba de-un capat, baga toata mana dreapta, aproape pana în cot, tocmai la fundul chimirului și, gheboșandu-se oarecum, scoase o lulea de lut odata roș, dar înnegrit acum de fumul cat suferise; și, tot din chimir, scoase afara un boț de hartie unsuroasa, în care avea tutun; desfacu hartia cu sfințenie, înfipse în ea doua degete, lua tutun și puse în lulea; stranse hartia cu îngrijire și-o puse la loc în chimir; apoi veni langa foc, unde stateam eu, și, luand cu aceleași doua degete un carbune, fara teama de mușcatura arsurii, îl așeza metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.
— Da-ți hi viind de departe, domnișorule, ma întreba el, cu luleaua între dinți; umblați cu treaba pe la noi? încheie el întrebarea, apasand cu unghia policarului carbunele peste tutun și scuipand cu maiestrie printre dinți deasupra focului.
— Și de departe și cam cu treaba; numai cat nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivornița cea de-alaltaieri noapte m-o apucat în padure, ș-am ratacit poteca; de nu dadeam peste Vasui al d-tale în opcina, cine știe pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..
— Și de-aicea, unde chitiți sa mergeți?
— D-apoi, da, moșule, știu eu? ia, încotro se poate merge; cand ratacești, ramai în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.
— De asta, așa-i, domnișorule.
— Da-n sfarșit, aș vrea sa ies undeva la lumina, moșule; pe unde s-ar putea merge la Tazlau?
— D-apoi, da, domnișorule, drumuri or hi ele multe, numai cat îs toate cu departare și-s locuri tari; ș-apoi, dupa oara dealaltaieri noapte, s-or hi desfundat potecile și nu s-or hi liniștit apele; da apele ca apele, da n-ai sa poți trece Tazlaul la vremea asta, ca toate apele dau în el, și-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur…
— Și-i departe Tazlaul de-aici?
— D-apoi ca pe-aicea nu-i Tazlau; numai cat cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urma el aratand cu mana spre rasarit, în doua parți deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotunda și unul de dincolo, de sub poienile Goșmanului; da nu-i vorba de cracii lui, ca doar n-ai sa treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie sa treci peste Tazlaul cel mare, și socot ca nu l-ai putea trece, ca nu se ostoiește el cu una, cu doua, cand vine mare.
— Da-l trec calare, moșule.
— Da te matura Tazlaul, domnișorule, ca pe-o așchie, cu cal cu tot, raspunse moșneagul cu oarecare mandrie, atins parca în amorul lui propriu; și pufaind o data din lulea, scuipa printre dinți mai cu maiestrie și mai departe peste foc.
— Bine, moșule, asta o s-o vedem noi; da cand a fi sa plec maini-dimineața, o sa te rog sa-mi dai doi flacauani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, sa ma duca pan-în sat; o sa le fac cinste și lor și d-tale.
— Auzi, ma Huțane, t-ei prinde tu cu Sgribincea sa-l duci pe d-lui pan-în sat devale? zise el, adresandu-se la un soi de doi atleți, care stateau cinchiți și tacuți pe langa foc, în așteptarea mamaligii.
— Da om merge, ca doar i-o palma de loc, raspunsera ei, fara macar sa întoarca capul.
— Ei, vezi, moșule, ca ei nu se tem de Tazlau ca d-ta?…
— D-apoi, da, ei nu s-or hi temand, c-aiștia doar îs de cei care umfla șuvoiu-n brațe și urca cu el la deal.
— Da d-ta crezi ca iapa mea nu umfla șuvoiu-n brațe?
— D-apoi, da, domnișorule, știm noi ce-a hi mai umfland iapa d-tale? zise el sculandu-se de jos; și scuturandu-și de unghia policarului luleaua de scrum, o varî la loc în chimir.
— Ma Carța, urma el, strigand catre un flacauan lung, care de-abia se cinchise și el pe langa foc; ma Carța, da ce te-ai lasat pe vine, ca-n ziua de Paști? Ia vezi de-o ța de mojdei, ca, ia, Bedreag îi gata cu mamaliga.
În adevar, Bedreag, un flacauan chipeș cu pieptul puternic și desfacut, cu fața dogorita de fierbințeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaș și, cumpanindu-l de toarta cu stanga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl rasturna spre o petica unsuroasa și groasa, și, din tiparul lui negru și fierbinte, se rostogoli, ca o stanca rupta din munte, o gigantica mamaliga, care-și-ntinse imensitatea sa rotunda pana sub gurguiul opincilor lui Carța; Carța se feri în laturi și, ridicandu-se, nu atata dupa îndemnul moșneagului, pe cat ca sa faca loc mamaligii în poiana, intra și se mistui în fundul stanii.
— Da unde, pacatele, a mai hi și cel usturoi, moș Capațana? unde, naiba, l-îndosiși, de nu dau peste el? se auzi Carța din fundul stanii, strigand cu glas traganat și gros catre moșneag.
— Ia vezi, ma Carța, sa nu te apuce de nas de sub cel chersan crapat; ori, vezi, ca l-or hi mancat pașii as-noapte și te-or hi lasat cu dinții la stele. Și vezi de mai închipuie și ceva pentru musafiri, ca doar nu ți-a hi mas numai ție șoarecii în pantece.
Peste puțin, Carța se arata cu doua scafe mari de lemn, una aproape plina cu mojdei, alcatuit din apa și usturoi ucis cu coaja cu tot, alta cu felii mari de urda și de caș, într-o baie, pana la mijloc, de zar cald.
— Da unde-i lingura, mai, uititule, baga de seama moșneagul, cand puse Carța scafele langa mamaliga. Ori crezi ca-i toata lumea, ca tine, cal, sa-și moaie botu-n zar și sa beie?
— Ce nu dai pace baietanului, moșule? zisei eu, adresandu- ma moșneagului.
— He! He!… C-apoi, doar unu-i Carța Abrudeanu, sereacu. Cand își primenește opincile, din Paști în Craciun, ori s-alege cun picior desculț, ori cu tarsanile balalaind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe fața pamantului.
Și Carța iar se mistui în fundul stanii.
— Da unde puseși lingura, moș Capațana? se auzi Carța strigand din nou catre moșneag.
— Ia vezi, ma, c-a hi pe comarnic, printre cei cași. Și Carța se întoarse cu o lingura lipoveneasca, scurta-n coada și lustruita cu roș, în forma de lingura zanei, pe care o varî în zar printre feliile de urda și de caș.
Bedreag scoase din brecinar o ața lunga și groasa și, c-o destoinicie de matematic, apasa meridiane și paralele pe hemisferul cald al mamaligii, și mamaliga se desfacu, risipindu-se, în fierbinți… corpuri geometrice.
Și facandu-se toți roata împrejurul mamaligii, își trase fiecare înspre dansul partea sa; iar moș Capațana așeza la mijloc scafa cu mojdei.
— Da-ți ospata o ța și neavoastra, domnișorule, zise el, îndreptandu-se spre mine, care stateam mai deoparte, și aducandu-mi într-o mana o bucata de mamaliga, iar în cealalta scafa cu feliile de urda și de caș.
— Bucuros, moș Capațana, oi ospata; numai cat se vede ca d-ta ma iei drept Chiperiu ori Tataru, de mi-aduci mancare deoparte; ia pune, te rog, scafa și mamaliga mea colo, la rand cu d-ta; se vede ca mie nu vrei sa-mi dai mojdei?
— Da ne rugam de iertare, domnișorule, noi chiteam ca…
— Rau chiteai, moș Capațana, zisei eu taindu-i vorba, rau de tot; și, drept pedeapsa ca ai chitit așa de rau, o sa mananci d-ta partea mea de caș, și eu partea d-tale de mojdei.
Și ma și așezai turcește între Carța și Bedreag.
— Da poftim, domnișorule, zise moșneagul, scarpinandu-se peste caciula în creștetul capului și așezandu-se și el la rand, bucuros, poftim, numai… da…
— Da, neda, ia sa te vad cum mananci d-ta, moș Capațana, mamaliga cu urda, ca uite eu cum mananc mamaliga cu mojdei.
Și, dupa toate regulile celui mai deplin comunism, începui a manca… Multa vreme însa dupa aceea n-am mai mancat mojdei cu mamaliga…
Și moș Capațana, cunoscandu-se greșit, mușca tacut din mamaliga și din caș, sorbind zar cu lingura cea roșie și scurta-n coada.
— Ei, hai, moș Capațana, gusta și d-ta din mojdei, ca doar eu am glumit; mai lasa cea urda, ca-i fi satul de frupt de oaie.
— Da poftim, domnișorule, poftim, ca noi mancam de toate; da… chiteam și noi sa-ți dam bucate mai subțiri.
— D-apoi mai subțiri decat mojdeiul, moș Capațana, ce bucate mai vrei; uite, apa goala cu mamaliga calda…
Și moș Capațana începu a întinge și el în mojdeiul pe sfarșite.
Cand ne lungiram, ca dupa-masa, care-ncotro, pe unde gasiram oleaca de umbra, moșneagul veni langa mine, care ma așezasem între Huțan și Bedreag și aprinsesem o țigara. Moș Capațana își scoase și el, cu ceremonialul obișnuit, luleaua și hartia cu tutun din chimir.
— Ia fa-ncoace cea hartie, moș Capațana, zisei eu întinzand mana spre moșneag.
Îmi dadu hartia; scosei un pachet de tutun, caci aveam îndeajuns, îl desfacui și i-l pusei în hartie.
— D-apoi aista a hi de cel bun, domnișorule, observa moșneagul uitandu-se cercetator la tutunul ce-i dadusem.
— Bun, rau, pune și d-ta-n lulea și trage-i, ca doar tot fum are sa iasa.
Ceea ce moșneagul facu, fara sa-l mai îndemn de doua ori.
— Daca nu v-ar hi cu suparare, zise moșneagul, lungindu-se într-un colț și uitandu-se ținta la mine, v-aș întreba ceva.
— Nici o suparare, moșule, de ce sa ma supar?
— Parca v-aș hi vazut undeva; nu sunteți de la Cheatra?
— Ba drept de-acolo, moșule; da cum se face de ma cunoști d-ta de la Piatra?
— D-apoi n-ați aparat d-voastra cu Enescu, la giurați, amu un an, pe niște hoți care-o fost pradat o stana?
Lucrul era adevarat.
— Ba da, moșule, da ce-i cu hoții aceia și cu stana?
— D-apoi ca doar stana noastra era cu paguba și tot cu paguba o și ramas; ca doar hoții o scapat basma curata, ca niște fete mari; și tot noi și cu vina, și cu gloaba.
— Așa-i, moșule, mi-aduc aminte; numai cat eu nu-s advocat; ia, ma luase și pe mine, așa, lude printre calarași, ca doar la giurați și dumneata poți fi advocat. Da blastamatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraților, de i-o facut scapați pe talhari, c-acela știe toate șurubariile și-ți face din alb negru, și din negru alb.
— D-apoi ca și dumitale cum îți mai melița gurița! de parca-ți sufla Aghiuța la ureche, nu alta, zise moșneagul clatinand într-o parte și-n alta capul cu caciula cu tot, în semn de mustrare, și, pufaind o data din lulea, scuipa printre dinți, pana peste gurguiul opincilor lui Bedreag.
— Ei, și nu cumva pentru asta ai sa-mi porți ponos? Ce vrei, moșule? Așa-i legea: orice vinovat trebuie sa aiba un aparator și, daca scapa, norocul lui.
— D-apoi, vezi ca legea-i proasta: cine-o facut-o n-o avut cap, domnișorule; eu chitesc ca giurații aceia îs puși acolo numai ca sa le deie drumul hoților.
Și fiindca, de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu, ma temeam sa nu ma ramana, schimbai cu meșteșug firul vorbirii, fara sa schimb și tema.
— Și hoții erau de pe-aici de pe-aproape? i-ați cunoscut?
— Da cum nu, domnișorule; niște potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari… ne-o golit stana de urda și de caș, ba ne-o luat și cateva mioare, de le-o fript mai încolo, hat, în padure.
— Da, moșule, unde-s bucate, și paguba, încheiei eu sentențios; da, ma rog, apa de unde beți cand vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.
— Apoi, ia de-acolea, din vale; este un șipot sub o radacina de brad; ma Huțane, ia rapezi, ca ești mai sprinten.
— Apoi ca ma duc și eu cu Huțan, moșule.
— Poftim, voia la dumnevoastra, domnișorule. Și, sculandu-ne de jos, plecaram împreuna; dar pana sa faca Huțan un pas, eu faceam trei, și totuși mergeam alaturea; cu regula asta ajunseram într-un desiș de brazi marunți, în mijlocul carora se ridica unul de doua ori secular, de sub ale carui radacini un fir subțire de apa limpede și rece se scurgea pe un jgheab așezat acolo de ciobani; baui pana simții ca am ucis setea pe care mi-o deșteptase arșița sarata a usturoiului și, întremați, ne întoarseram la stana și eu, și Huțan.
Schimbai priponul Pisicuței mai la umbra sub poala padurii și tot la umbra ma lungii și eu, cu capul pe șa și, beat de usturoi, adormii într-o clipa.
Și cine știe cat aș fi dormit, daca un stranutat neobișnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Cand deschisei ochii și întorsei capul, un țap c-o barba de patriarh și cu niște ochi holbați, în floarea frunzei de varza, ma mirosea cu de-amanuntul și, sub emanațiunile nevazute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap și stranuta disperat. Turma sosise de la pașune și odata cu ea sosi curand și noaptea. Focuri se aprinsera în poiana și, peste puțin, liniștea se întinse pretutindeni… Adormiram cu toții. A doua zi, în revarsatul zorilor, însoțit de Sgribincea și Huțan, apucai, peste munții din rasarit, drumul Tazlaului.

LA TAZLĂU

…Un pitic și doi giganți!… Cam așa înfațișare, cel puțin, trebuie sa fi avut eu între Sgribincea de-o parte și Huțan de cealalta, deoarece, cu tot prisosul de înalțime ce s-ar fi cuvenit sa-mi dea spatele Pisicuței, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuși în vazduh mai sus unele decat altele; ba mi se pare chiar ca fundul palariei mele, cu toate silințele ce-și dadea, nu izbutea nici întrun chip sa se înalțe dincolo de curmatura caciulilor vreunuia din ei… Și pana ce Sgribincea sa-și deschida o data largimea imensa a pasului sau greoi și rar pe întinderea de mușchi verde a plaiului rourat, biata Pisicuței își cheltuia jumatate din gebeaua întregii sale vieți, țesandu-și iute la suiș mersu-i harnic și marunt; și, pana ce Huțan sa-și ia suflet, sorbind vazduhurile dintr-o data în pieptul sau puternic, o întreaga vijelie s-ar fi putut alcatui din rasuflarile la un loc, ce izvorau zgomotoase și repezi pe narile înfierbantate și larg deschise ale Pisicuței, sub truda opintirilor la deal…
Iar cand, pe muchia verde a opcinii, ne întalniram în fața cu soarele ce-și înalțase deplin, peste spranceana rasariteana a pamantului, discul sau înflacarat, chipurile noastre de umbra se lungira în aer trecand pe deasupra stanii și se deșirara mistuinduse pe zarile departate ale munților din apus… Lumina rasaritului scalda fețele noastre și, sub vapaia curata a ei, cei doi uriași se înfațișara transfigurați privirilor mele! Cu atat de neînchipuit farmec se amestecau sclipirile de aur antic ale razelor soarelui în pletele lor negre, bogate și lungi, așa de fraged înflorite se aratau ochilor mei trasaturile barbatești și pline de viața ale chipului lor puternic în bataia de flacari piezișe a rasaritului trandafiriu!…
Și, fiindca Pisicuța, ori de cate ori o lua prea repede din loc, obosea numaidecat, apoi o oprii un minut pe zare spre a-și mai lua suflet. Huțan și Sgribincea se oprira și ei.
— Mai flacai, le zisei eu cand fu sa plecam din nou, mai flacai, ia cautați de mai rariți cel pas, ca cu mersul vostru aveți sa-mi oftigiți iapa pana-n Tazlau; ș-apoi socot ca turcii nu ne-or fi alungand de la spate.
— Așa-i, cucoane, da vezi neata ca, de-om merge așa pe- ndelete, apoi ne-apuca noaptea-n padure și n-om putea trece Tazlaul cu lumina, ca-i departe și locurile-s tari.
— Noapte, nenoapte, tari, netari, voi sa mergeți așa ca sa nu-mi oftigiți iapa; și vedeți, bre, de alegeți și voi un drum mai traganat, ca — dupa ce vad eu înaintea mea — apoi avem de strabatut pana-n sat un tartar întreg de munți și ma tem sa nu ma lase iapa-n drum cu șaua-n spate.
— Apoi da, cucoane, raspunse tot Huțan, pan-om da din sus de Preluce, în dreptul Rotariei, om tot urca ș-om tot scoborî, ca, pana-n sus de Preluce, n-om putea merge pe vale — ca-i valea stramta și plina de stanci; da de-acolo-nainte, dac-a da Dumnezeu ș-om trece cu lumina peste Tazlau, apoi mergem pana-n sat tot pe drum de hodina.
— Ș-o sa suim multe dealuri, mai Huțane?
— Apoi urcam numai pe Goșman și pe Negru; ș-apoi suim pe Geamana, de-acolo apucam plaiu și dam devale-n Preluce.
— Da ce mancare-s Prelucele tale, bre?
— Ia niște poiene-ntre dealuri, mai jos de Durau.
— Da de ce Durau spui tu, ma Huțane? Eu știu ca Durau-i la poalele Ceahlaului; ori poate-i fi umflat tu Ceahlaul în spate, cu Durau cu tot, și l-ai fi stramutat pe meleagurile tale.
— Apoi a hi Durau, și pe-acolo, cucoane; da la noi se cheama Durau, unde curge apa-n jos de pe stanca, preț, așa, ca la doua staturi de om înalțime.
— Da ce ne-om face noi, ma Huțane, baga de seama Sgribincea, dac-or hi revarsate Prelucele?
— Ei, ce ne-om face?… ia ce ne-am mai facut, ma Sgribincea; ne-om varî și noi în apa pan la brau ș-om ieși devale-n sat.
— Noi… danealui?
— Ei!… nealui îi calare, și doar știu ca nu s-a-neca de calare tocma-n Preluce; greu a hi pan-om trece Tazlaul, ca, vorba lui moș Capațana, a hi vinind cu schinare ca un balaur.
— Bre, zisei eu dupa un minut de gandire, da n-am putea noi sa ținem cumva coama dealurilor panla Prelucele voastre, fara sa mai tot urcam și sa tot scoboram la tiharai?
— Ba cum nu, cucoane, s-ar putea; numai, vezi neata, ca lucru-i cu departare mare; din plaiu Gitioanei ieșim în poienile Gușmanului, dupa aceea dam pe la fundul Negrului în poienile Gemenii, apoi apucam plaiu și scoboram devale-n Preluce; numai, vezi neata, ca asta-i treaba macar de doua zile și noi n-om putea, ca maini trebuie sa him înapoi la stana, raspunse Huțan, care citea ca pe carte geografia muntelui.
— Apoi, daca-i așa, apucați și voi, mai flacai, pe unde știți; numai cat vedeți de ma scoateți și pe mine și pe iapa teferi panla Tazlau.
— Apoi, da, cucoane, așa chitim și noi, dac-a da D-zeu. Și fiindca ei amandoi chiteau tocmai așa cum era sa dea D-zeu, apoi, dupa un minut de odihna pe zarea dealului, descalecai și începuram a scoborî la vale.
Curand desimea codrilor ne sorbi în adancurile sale nestrabatute și, rareori numai, cate un strop de cer albastru sau cate un fulg de lumina mai picurau razlețe, din înalțimile încalcite ale bolților de crengi, peste umerii și peste capetele noastre. Ploaia maturase de pe coastele muntelui orice urma de poteca și numai hogașurile sapate de puhoaie se mai țeseau iute între ele, ca niște taieturi adanci în prundișul galben al povarnișului repede. Pe alocurea, arbori uriași, a caror batranețe șubreda nu se putuse împotrivi vijeliei de-acum cateva nopți, zaceau rasturnați la pamant în toata nemasurata lor lungime și, cu trunchiuri pentru veșnicie adormite și cu crengi hrentuite în prapastioasa lor cadere, iezeau scoborașurile înca umede și lunecoase ale muntelui… Om și cal trebuia deci sa ne îndeletnicim cu sprintene mișcari de capre salbatice, spre a sari sau pe deasupra, sau spre a ne furișa pe dedesubtul neîndurat al stavilelor ce ne taiau mersul… Și de unde Sgribincea și Huțan treceau dintr-un singur pas gigantic peste rotunjimea înalta a brazilor rasturnați, eu, dimpotriva, întrebuințam toate meșteșugurile celei mai chibzuite cumpaneli, spre a trece teafar și nevatamat peste greutațile de tot soiul, îngramadite de vijelie în calea mea; cat despre Pisicuța, care se deprinsese a se ținea de mine ca un caine credincios, o lasasem sloboda, și ea, pentru a-mi dovedi ca încrederea mea într-însa nu fusese zadarnica, apoi cu atata pricepere își alegea linia de scoborat, cu atata iscusința își înțepenea copita fina a piciorului sau subțire în lunecușul viclean și repede al povarnișului, cu atata agerime și ușurința trecea ca în zbor peste stavilele înalte ale copacilor din calea sa, încat chiar Sgribincea, care, dintr-un singur pas, ar fi strabatut prapastiile dintre doi munți, nu-și putu pastra obișnuita nepasare, înnascuta munteanului îndeobște și lui îndeosebi, și, minunandu-se de o maiastra saritura a Pisicuței peste un arbore rasturnat:
— C-amarnica iapa mai ai, cucoane, drept ți-oi spune, zise el sub îmboldirea unei neprefacute admirațiuni; ia uite, ma Huțane, urma el, cum sare iapa naibii peste copaci, parca are pe Sarsaila-n pantece…
— Mai așa, ma!… Parca-i de cele de la comedii; da de unde naiba daduși neata, cucoane, peste vita as de cal? C-amarnica dihanie de iapa-i, drept ți-oi spune… Cu asta n-ai habar, ca te scoate de la greu și de la nevoie…
— Apoi, mai flacai, asta-i iapa din soiul lui popa Gheorghe din Calugareni, raspunsei eu cu mandria cuvenita. Auzit-ați voi de popa Gheorghe din Calugareni ce soi de cai are?
— Din soiul lui popa Gheorghe!… Ehei!… apoi am auzit și noi, cucoane, ca popa acela are un soi amarnic de cai; amu pricep eu de ce zboara ca o ciuta peste copaci… Îi din soiul lui popa Gheorghe!… halal vita de cal!…
— Amu, adauga Sgribincea, om vedea noi, ma Huțane, dac- are sa zboare și peste Tazlau cum zboara peste copaci…
— Da asta zboara, ma Sgribincea, și peste puhoiul Bistriței, cu nealui cu tot, ca doar asta-i curat pajura, bre, nu-i iapa ca toate iepele. Daca-i de-a lui popa Gheorghe, ce-ți mai bați capu!…
De la sine se înțelege ca eu, prin împuternicire din partea Pisicuței, primeam în numele ei și ma îngamfam de toate laudele ce, cu drept cuvant, se aduceau atat neamului stralucit din care se tragea, cat și marilor ei însușiri de pricepere, iscusința și agerime.
Taraș, grapiș, scoboraram Gitioana și ne treziram în fundul stramt al unei vai, prin care curgea cracul de miazazi al Tazlaului; cu alte cuvinte, de pe întinderile senine, largi și pline de lumina ale plaiului înalt, ne gasiram deodata prapastuiți în tainele pline de umbra și întuneric ale fundului pamanturilor!… înca un pas, și am fi sosit poate la lacașurile tihnite și de veci ale celor ce nu mai sunt… Atat de netulburata tacere ne împresura de pretutindeni, așa de asemanatoare cu zborul umbrelor din alta lume fluturau prin aer închipuiri ușoare de întuneric și de lumina muta, așa de încruntat luneca înspre adancuri, cu ape posomorate, cracul negru al Tazlaului, printre maluri putrede de frunziș înalt, zastit de veacuri în acea nețarmurita și pașnica domnie a morții!!…
Sgribincea și Huțan pașira; eu, facandu-mi vant, sarii, iar Pisicuța zbura peste largimea îngusta a apelor lui, care-și curgeau neoprit și repede drumul lor înspre adanc… Dupa un minut de odihna, începuram a urca spre plaiul Goșmanului, cu aceleași stavile ca și la scoboratul Gitioanei, dar marite prin însași împrejurarea suișului prea pieptiș și lunecos; și, cu toate acestea, Huțan și Sgribincea, în loc sa urce, pareau ca scoboara; eu chemam în ajutor toate tufele ce-mi cadeau la îndemana, spre a putea urca coastele framantate ale muntelui; iar Pisicuța zbura pe deasupra stavilelor dealului ca un grifon înaripat… Doar nu degeaba se tragea ea din soiul vestit al lui popa Gheorghe din Calugareni!… Cand fu soarele la pranz, sosiram și noi în lumina larga a coamelor Goșmanului, și foamea ne și calca din urma. Sgribincea își lua gluga din gat, scoase din ea cateva daraburi zdravene de mamaliga rece, un coșcogea boț de urda învelit în niște foi mari de brustur lat și ceva sare din nodul murdar al unei petici; usturoiul, nelipsitul usturoi se arata la iveala și el cu capațanile lui zdrențaroase, pline de noduri și mustecioase; apoi Sgribincea așternu iarba plaiului verde drept fața de masa, ne facuram roata-mprejur și, dupa cateva minute, eu, cel puțin, alene și satul, ma gaseam rasturnat într-un cot pe mușchiul moale ca o saltea și, cu țigara-n gura, priveam cu mulțumire de artist la pitorescul cu care surpaturile de mamaliga oacheșa, speriate cu cate un strop de urda alba, se rostogoleau la rastimpuri deopotriva de rari, ca și spre fundul unor prapastii, înspre adancul gatlejurilor înca flamande ale lui Sgribincea și Huțan!…
— Amu, zise Huțan, sculandu-se de jos, frecandu-și cu mulțumire palma de palma și facand sa curga o ploaie de ciuciuleți negri în iarba verde a plaiului, amu om putea merge, cucoane; doar om apuca sa trecem cu lumina peste Tazlau, ca, de unde nu, apoi manem în padure și noi n-om putea, c-avem graba mare sa ne întoarcem dimineața la stana.
— Da sfarșește-odata, mai Huțane, cu cea graba a ta, zisei eu, prefacandu-ma cam suparat; ce tot graba, graba?… Cand t-ei întoarce, pune și tu din Tazlau un pas pe Geamana, unul pe Goșman și altul pe Gitioana și, din trei pași, iata-te la stana… Ce tot graba… graba?… Ia, ma rog slabește-ma cu graba ta; cand om ajunge, om ajunge și pace buna… doar știu ca n-am sa-mi oftigesc eu iapa pentru gustul tau; doar asta-i iapa de soi, bre…
— Da… — raspunse Huțan, înțelegand gluma — chiteam și noi… da om face și cum zici neata.
Sgribincea stranse în gluga ramașițele pranzului, își anina gluga în gat și începuram a scoborî cu toții spre Paraul Negru, un fir subțire de apa ce iese de sub cele din urma poale ale Rachitișului și-și face loc printre Goșman și Dealul Negru, pana la varsarea lui în Tazlau, mai sus de Duruitoare, la piciorul de miazanoapte al Goșmanului. Taiaram repede peste Dealul Negru și, dupa un scurt popas dincolo de povarnișurile lui stancoase și repezi, începuram a urca spre plaiul Gemenei. Cand începu soarele a cumpani dincolo de-amiaza, ieșiram în largul plaiurilor acestui munte mai marunt decat Goșmanul din stanga și mai rasarit decat Șoimul de pe dreapta sa.
— Uite, ma Huțane, auzii deodata pe Sgribincea strigand, uite, ma, ori aceea nu-i Calina lui Dragan din Rotarie?
Cand întorsei capul spre unde arata Sgribincea, zarii în departare o femeie venind repede și sprinten de-a lungul plaiului, spre noi.
— Ba chiar ea, raspunse Huțan, dupa un minut de cercetare cu privirea; da ori ce-a hi cautand pe-aici, coțofana naibii?
— Da, ma, știu eu?… Da ne-a spune ea amu, cand om lua-o la cercetare.
Femeia sosi langa noi. Și Calina lui Dragan din Rotarie nu era tocmai o coțofana… Subțirica și naltuța, cu obrajii rumeni, rotunjori și grasulii; cu sanuri ce te împungeau în ochi de sub camașa-i alba, curata și deschisa la piept, dar înnodata sub barbie cu un șiret de arnici roș, ale carui capete cu canafuri atarnau slobode în jos, cu o ademenitoare neregula; cu parul ei negru rascolit pe tample și pe fruntea-i neteda, cu o ispititoare neoranduiala; cu carpa-i roșie de pe cap, întocmita cu maiestrie de mana iscusita a întamplarii; cu ochii ei caprii și mari, însuflețiți de vapaia unui sange patimaș; cu gura ei mica și înflorita; cu dinții ei albi și cu nasul ei fin, drept și cu nari neastamparate… Calina lui Dragan din Rotarie nu era tocmai o coțofana…
— Cale buna, fa Calino, zise Sgribincea, taindu-i drumul; da unde naiba o plecași tu, fa, așa cu sloboda, de rasai tu din Rotarie tocmai pe Geamana, parca te-ai stramuta de pe vatra pe cuptor? Cum ai trecut tu peste Tazlau, fa Calino?
— D-apoi ca l-am trecut eu Tazlaul de-amu vreo trei zile, dupa bureți; da m-o prins unda dincoace și n-am mai putut trece-napoi.
— Și unde-ai stat tu, fa zvarluga, așa singurica, trei zile și trei nopți de-a randul? De-am hi știut noi, am hi venit sa-ți ținem de urat, zise Huțan, turtindu-i ușor cu palma-i lata de uriaș carpa roșie de pe cap.
— Ei, unde… raspunse ea, dandu-i cu o lovitura mana jos și fara a-l privi; unde?… ia m-am aciuat și eu pe Bratu, la Ilinca lui Florea, ș-amu plecasem la voi, la stana, dupa o țî de urda și de caș.
— D-apoi c-ai nimerit-o și tu miercurea, fa Calino, zise Sgribincea scurt.
Și amandoi mi se paru ca se privesc în ochi cu înțeles.
— Da du-te, urma el dupa o pauza, ca moș Capațana i-acolo, și ți-a da.
— Da voi un va duceți amu?
— Ia cu nealui sa-l scoatem pan devale-n sat. Și numai atunci Calina își arunca repede privirea spre mine. Calina lui Dragan din Rotarie nu era deloc coțofana.
— Da cum o sa treceți voi peste Tazlau, ca vine din deal, mania lui D-zeu; ai sa te îneci ca un șoarece, ma Sgribincea.
— Da nu te teme, fa Calino, ca doar am mai trecut eu peste puhoiu Tazlaului și nu m-am mai înecat.
— Vezi, macar, adauga ea cu oarecare îngrijire, de-l treceți și voi pe la capatul de la deal al Prelucelor, din jos de Rotarie, c-acolo-i apa mai așezata și n-a hi viind șuvoiu cu creasta.
— Ei, zisei eu, amestecandu-ma în vorba, și adica ce-i porți tu atata grija lui Sgribincea, fa Calino?… S-a-neca, s-a-neca… nu s-a-neca, nu s-a-neca, și pace buna; cine ce are cu gustul omului?… Cum i-a hi scris… Nu cumva ai sa te apuci tu cu D-zeu la harța de dragul lui Sgribincea?
— Da neata ce ai? zise ea înțepat, cu un fel de manie dragalașa în ochi și cu o roșeața și mai dragalașa de vinovație în obraji.
— Eu ce am?… Eu n-am nimica… Numai cat tu, fa Calino, fiindca, dragalița-doamne, ești nevasta lui Dragan, apoi ai prea multe draganele, încat ai de unde irosi și pe dealuri; ce pacat ca nu cresc draganelele tale, fata hai, prin cea iarba verde, cum cresc fragii și capșunele… Ce mai de lume s-ar strange la cules de draganele pe urma ta!…
— Și-i hi avand poate pofta și neata?… zise ea, plecand capul cam într-o parte și privindu-ma pieziș drept în ochi.
— Da, Calino, fata hai, mai știi pacatele?…
— Ci, ia cata-ți de drum, fa Calino, se auzi deodata strigand Huțan cu glas posomorat; du-te-n treaba-ți, fa, și nu ne mai zabovi-n drum, ca doar noi avem de mers, nu de plimbat, ca tine.
Și arunca spre Sgribincea o cautatura încruntata de manie.
— Apoi mergi sanatoasa, fa Calino, și vezi de mai da pe la noi, îi zise Sgribincea cu glas domol și cautandu-i galeș în ochi.
— Apoi sa mergeți sanatoși, și cu bine, raspunse ea, plecand. Și subțirica, și naltuța, și sprinteoara cum era, se așternu drumului pe plai… zbura, nu mergea.
„Hm!… ma gandeam eu, scoborand valea traganata cu Pisicuța de darlogi, lui bietul Dragan i-a cantat cucu-n spate cand s-a-nsurat.”
— Da ce naiba ți s-o lasat negurile pe fața, mai Huțane, îi zisei eu acestuia, cum mergea pe langa mine tacut și posomorat.
— Da, ia muierea asta… nu-i zi lasata de Dumnezeu s-o-ntalnesc și sa nu pat cate-o boroboața; parca m-aș întalni c-un popa ori c-un iepure.
— Azvarle și tu c-o mana de paie ori țarana dupa dansa și mantuie vorba.
— Da bat-o întunericu de muiere, ca doar nu scapi de pocino- cu ei cu una, cu doua… parca-i un facut cu muierea asta.
— Da Sgribincea tot așa zice, mai Huțane?
— D-apoi ca ce am eu cu Sgribincea?… Cine-și cu treaba lui. Sgribincea ramasese puțin îndarat și nu ne auzea ce vorbim.
— Așa-i… da parca, de cand cu Calina, te uiți cam chioraș la el.
— Da uite-se cine știe, ca eu doar nu-i port socotelile lui.
— Socotelile nu i l-ei hi purtand, Huțane, da mi se pare ca-i porți sambetele.
Cand ne uitaram, din întamplare, îndarat, Sgribincea, ca la o zvarlitura de baț, se pusese jos și-și lega tarsanele de la opinci… Cum se facuse, cum se dresese, ca tocmai atunci i se dezlegase tarsanele și trebuia sa zaboveasca, ca sa și le lege; noi ne cautaram de drum înainte, și, de la o vreme, nici nu-l mai zariram.
— Da ia s-așteptam și pe Sgribincea, mai Huțane, zisei eu peste puțin, voind a ma opri din mers.
— Da lasa-l, cucoane, ca daca și-a lega tarsanele, ne-ajunge el din urma; sa ne cautam noi de-a noastre și el de-a lui, ca doar n-a hi avand numai tarsane de legat.
— Bine zici tu, mai Huțane; ia sa lasam pe Sgribincea sa-și lege tarsanele-n ragaz.
Și ne urmaram drumul la vale. Într-un tarziu, ne calca și Sgribincea din urma… era cam obosit… venise, se vede, prea repede…
Formosum pastor Corydon ardebat Alexin. 1
— Bine, ma Sgribincea, îi zisei eu cand fu langa noi; bine, bre, ce pardalnica nu-ți legi și tu mai bine cele ațe?… Ai s-ajungi de rasul lui moș Capațana, ca bietul Carța. Pastorul Corydon se topea de dorul frumosului Alexis (Virgiliu, Buc. II).
— Ațele ca ațele, cucoane, da i s-a hi rupt și bracinariu, de-o- ntarziet atata, adauga Huțan cu înțeles.
Sgribincea îi arunca o privire încruntata. Hotarat ca între Sgribincea și Huțan era vreo pricina mai din vechi… și nu cred sa nu fi fost amestecați la mijloc și ochii caprii ai Calinei lui Dragan din Rotarie.
— Da a mai hi mult pan devale, mai flacai? întrebai eu pentru a schimba vorba.
— D-apoi ca n-a mai hi așa mult, raspunse Huțan, ca — ia – s-aude cum vine Tazlau-n vale.
De prin vai ajungea, în adevar, pana la noi un vuiet surd, nedeslușit și departat, asemenea vuietului plin de fiori ce prevestește apropierea unui cutremur de pamant.
Soarele cata cam dintr-o parte, cand intraram, din luminișurile largi ale plaiului, în umbra deasa a codrilor ce îmbraca vaile de jos ale Gemenei; vuietul surd și nedeslușit al Tazlaului se schimbase în urlet clocotitor de ape vijelioase, ce manau dindarat cu iuțeala de vifor surpaturile de stanci smulse din scoborașurile înalte ale drumului lor la vale și framantau cu zgomot înadușit bolovanii grei și nestatornici de pe fundul stramt al albiei lor. De la o vreme, sclipiri fugatoare și iuți începura a scanteia și a strabate pana la noi prin sparturile de lumina îngusta ale rețelei de crengi umbroase, ce ne împrejmuia mersul… Era Tazlaul care, scaldat în raze de soare, își frangea stralucirea galbie a undelor sale în curmezișul negru și încalcit al rariștii de brazi. Peste puțin, sosiram în valea lui stramta și plina de lumina, dar ramaseram tustrei, țintuiți pe loc… Pisicuța doar, singura, de mai îndrazni sa înfrunte cu suflet netulburat priveliștea înfioratoare a vijeliei apelor, sa se apropie cu o nepasatoare obișnuința de marginea neastamparata a undelor și sa-și ostoiasca setea, muindu-și botu-i negru și fin în apa liniștita dintre doi bolovani marginași…
Huțan se scarpina cu nedumerire și pe sub caciula, în creștetul capului; Sgribincea, rezemat pe ghioaga și tacut, se uita în sus și în jos pe cursul paraului, chibzuind cu ochiul un loc de trecut; eu, cu mainile la spate, faceam același lucru; dar nici Huțan nu se dumerea, și nici eu, și nici Sgribincea nu puteam hotarî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici macar pentru ochi! Cu așa amețitoare repejune, cu atata iuțeala de vifor se scobora din prapastiile departate ale munților și luneca la vale, pe povarnișul înalt al albiei sale, Tazlaul încruntat!… În zadar te-ai fi silit sa-ți rezemi ochiul pe lunecarea sclipitoare a undelor… În fuga lor nebuna, îți smulgea privirea și, neoprit, ți-o tara fara de voie pe cursul lor vijelios… Iar noianul viforos, izbindu-și apele pe amandoua malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se rasfrangea spre mijloc spumegand și alcatuia o creasta semeața, ce luneca grabita spre largul vailor cu sclipiri iuți de raze de soare. Venea Tazlaul de printre dealuri, mania lui Dumnezeu; venea Tazlaul cu schinare, ca un balaur, vorba lui moș Capațana…
— Cucoane, zise Huțan, scarpinandu-se în creștetul capului și pe sub caciula, eu chitesc ca n-om putea trece dincolo, ca ne matura Tazlaul ca pe-o așchie și t-ei îneca, pacatele noastre, cu cal cu tot.
— Da tu, ma Sgribincea, tot așa chitești? îl întrebai eu pe acesta.
— Da, cucoane, de noi ca de noi, ca ne lasam pe apa la vale și ieșim la mal, ca doar îi știm noi moarea Tazlaului; da neata n-ai sa poți trece, ca te prapadești.
— Ei, și ce-i de facut atuncea, mai flacai?
— Apoi da, cucoane, noi chitim, zise Huțan, c-a hi mai ghine sa te-ntorci neata înapoi la stana și sa mai zabovești acolo pan s-a mai ostoi mania apei.
— Apoi asta nu se poate, mai Huțane, ca doar eu nu-s suveica s-o dau haț încolo, haț încolo… Sa trecem cum a da Dumnezeu și pace buna.
— Da te-neci, cucoane, raspunsera amandoi într-un glas.
— Mai flacai, ziceți mai degraba ca va strange frica-n spate cand va uitați la schinarea Tazlaului și ca degeaba va mai laudați ca-i cunoașteți moarea; iaca, daca voi va temeți, cautați-va de drum înapoi la stana, ca eu am sa trec singur calare.
Aceasta, bineînțeles, era din partea mea lauda goala; caci, mai la urma, uitandu-ma numai la iuțeala de fulger cu care Tazlaul se parea ca spinteca lumea în doua, ma cuprindeau fiori de groaza; decat sta în firea omului sa-și îmbrace cateodata frica în vitejie și curaj, dupa cum odinioara un… bicisnic erou de fabula s-a îmbracat în piele de leu, ca sa-ngrozeasca lumea.
Sgribincea zambi cu neîncredere; Huțan își scarpina cu înțeles obișnuitul creștet al capului pe sub caciula și începura amandoi a se uita lung, cand la mine, cand unul la altul, fara sa zica nimic.
— Ei, și adica ce va uitați voi așa, mai flacai, și nu ziceți nimic? Nu cumva credeți c-am sa ma întorc înapoi la stana, dupa vorba voastra, și sa horhaiesc coclaurile? Asta sa va iasa din gand, bre; hai, ori treceți cu mine, ori catați-va de drum înapoi; ma, voi sunteți mai fricoși decat niște iepuri.
Vorba sa fie!… decat apucasem eu, așa, vitejia de coada și ma țineam grapa de ea, cu toate ca spatele-mi țațaiau de frica; îndaratnicia însa e lucru mare la om: vezi ca te duci la prapastie și totuși socoți drept umilința de a te întoarce din drum înapoi. De altfel, îndaratnicia a fost poate singura boala de care mi-amintesc sa fi zacut în zilele mele.
— Ei, mai, și ce stați voi așa ca niște momai? Hai, ori trecem, ori nu trecem, zisei eu ca încheiere.
Fara sa zica nimic, Sgribincea își scoase gluga din gat și se duse în padure de-o mistui undeva; apoi se întoarse, își desfacu și el și Huțan ațele de la opinci și, de unde pana acum erau aduse în jurul pulpei, de asta data își înfașurara cu ele, strans și peste opinca, toata caputa piciorului, înnodandu-le cu îngrijire la glezne.
— Da ce faceți voi acolo, mai Huțane?
— Apoi înfașuram talpa cu tarsanele, ca sa nu lunecam așa tare pe bolovani.
— Vasazica tot trecem.
— Apoi da, sa trecem dac-om putea. Pe cat mi-aduc aminte, tremuram de-a binelea; decat nu mai era chip de dat înapoi.
„Cum mi-a fi scris”, cugetai eu. Cateodata e și fatalismul bun la ceva; caci, daca nu tocmai curajul, dar cel puțin un soi de nepasare vecina cu el se deștepta în sufletul meu, pe socoteala credinței ca nu se poate înlatura ceea ce este sa fie și ca, vorba romanului: ce e scris omului în frunte-i e pus.
Stransei valatuc mantaua și surtucul, legai valatucul cu nojițele dindarat la șa și ma facui sprinten pentru orice împrejurare; stransei zdravan tafturul pe pantecele Pisicuței și încalecai. Huțan și Sgribincea își pusesera caciulile la adapost în padure, își suflecara manecile și își facura cruce, spre a chema parca pana și pe Dumnezeu în ajutorul lor; Sgribincea apuca pe Pisicuța de darlogi, Huțan se ținea de la vale spre a o sprijini, de cumva s-ar fi cumpanit în partea aceea; eu o lovii ușor cu varga peste gat, spre a o hotarî sa intre în apa. Deocamdata însa fura zadarnice toate straduințele noastre, caci, în loc sa pașeasca înainte, Pisicuța sforaia și se smuncea înapoi.
— Mai Sgribincea, zisei eu, ia las-o de darlogi, sa vedem, n-a merge de bunavoie? Treci mai bine langa Huțan, s-o sprijiniți amandoi de la vale.
De îndata ce se simți sloboda, ridica capul în sus, privi drept înainte, sforai puternic și începu sa scurme cu copita în apa; parea ca-și croiește un plan sau ca se pregatește sa întrupeze o hotarare mai dinainte luata. Facu apoi în apa și pe pipaite cațiva pași marunți înțepenindu-și cu chibzuiala copita-i fina pe lunecușul bolovanilor nestatornici; Sgribincea și Huțan se țineau pe langa mine de la vale, gata sa preîntampine vreo cumpaneala din partea Pisicuței. Intraram în cele dintai ape ale șuvoiului… Simțeam cum repejunea fulgeratoare a undelor surpa sub mine picioarele Pisicuței, și totuși ea nu se dadea biruita de zbuciumul apelor ce nazuiau s-o rastoarne. Pentru orice împrejurare, scosei picioarele din scari… Huțan și Sgribincea luptau din rasputeri împotriva repejunii cu care șuvoiul cauta sa-i mature; și de sprijinit pe Pisicuța nici nu mai putea fi vorba… înca un pas, și intram în creasta viforoasa și spumegatoare a apelor ce zburau cu iuțeala de fulger în bataia sclipitoare a razelor de soare.
Aceasta nemarginita rostogolire de ape, ce-mi zbura pe dinainte, îmi smulgea privirea din ochi și, cu iuțeala de vijelie, o tara la vale pe cursu-i neoprit… Vartejul amețelii ma cuprinse… Închisei ochii… dar, prin întuneric, ramase înca viu și îngrozitor urletul clocotitor al apelor noianului… Trecu poate o clipa… Trecu poate un veac… cine știe?… Deodata un strigat de groaza se ridica peste urletul clocotitor de pretutindeni:
— Înapoi, cucoane!… Zguduit, ma trezii parca din somn… deschisei ochii… cand privii spre dreapta, pe luciul apelor, un amestec de capete, de plete negre și lungi, de picioare și de maini înca și mai lungi, care se ridicau și bateau apa deznadajduit, luneca cu iuțeala de sageata pe creasta sclipitoare a undelor… Erau Sgribincea și Huțan, pe care șuvoiul îi maturase ca pe doua așchii.
Ramasesem stalp în mijlocul potopului; primejdia însa are mintea ei… Fara sa-mi dau seama, arsei puternic pe Pisicuța cu varga peste gat, cu furia ce ți-o da deznadejdea și groaza… Ma simții deodata umflat pe sus, ceva paru ca-mi vajaie pe la urechi, șuvoiul încremeni pentru o clipa, un zgomot surd de ape puternic framantate îmi izbi auzul, muntele din fața paru ca se naruie peste mine și, din cer, cazui fara de veste naprasnic pe pamant… Cand ma dezmeticii, bagai de seama ca ma aflu pe malul celalalt al Tazlaului… Pisicuța, murata ca un șoarece, tremura cum îi varga și cata din cand în cand cu groaza înapoi… Descalecai, o frecai pe ochi, o trasei de urechi, iar ea, venindu-și în fire, își scutura cu putere de cutremur apa de pe dansa, împroșcand cu o ploaie marunta padurile pan-în departare…
„C-apoi asta-i curat pajura, bre, nu-i iapa ca toate iepele…” … Și Huțan avuse dreptate: Pisicuța zburase pe deasupra, nu trecuse prin Tazlau…
Ma uitai în toate parțile… Singuratate și pustiu! Pusei la gura doua degete și șuierai de amuți urletul clocotitor al apelor… Ascultai… Nici un raspuns de nicaieri; pornii la vale cu Pisicuța de darlogi… apoi șuierai din nou… Din departarile vaii îmi raspunse un alt șuierat puternic și lung; plecai într-acolo și, peste puțin, dadui peste Sgribincea și Huțan, cu apa ciuruind de pe danșii, stand jos, la umbra, pe marginea potecii și legandu-și opincile desfacute.
— Bun-ajunsa, mai flacai; ei, putut-ați trece apa?
— Noi ca noi, da neata cum naiba o trecuși, cucoane? întrebara mirați amandoi.
— Cum s-o trec?… ia calare, cum vedeți.
— Doar de-i hi zburat pe deasupra, zise Huțan, înfașurandu-și pulpa cu tarsanele; ca șuvoiul, cum vine el, rastoarna cata mi ți-i stanca, da decum o gazulie de iapa?
— Așa-i, mai Huțane; da, vezi tu, bre, ca iapa mea nu-i stanca, ci-i pajura de-a lui popa Gheorghe și zboara pe deasupra, nu merge prin apa ca toți caii.
— Mai așa… zau!… Nu-ți face, c-a hi sarit iapa naibii pe deasupra, ca altfel nu-i de chip; amarnica vita de cal, drept ț-oi spune.
— Zi-i pajura de-a lui popa Gheorghe, mai Huțane, și taci, încheie Sgribincea, sfarșindu-și de legat opincile.
Plecaram cu toții pe poteca, la vale; iar Pisicuța, sloboda, se ținea de noi cat colea. Treptat, valea se largea și, cand soarele fu la trei parți din drumul sau pe ceruri, sosiram la marginea Prelucelor sau, mai bine zis, la marginea unei mari încremenite și netede ca fața unei oglinzi, ce se întindea stralucitoare sub bataia razelor soarelui, pana dincolo de hotarele ochiului… Erau Prelucele revarsate.
Și în luciul acesta nemarginit, pe care nici o adiere de vant nu-l însuflețea, munții rasturnați, cu codrii lor cu tot, își oglindeau neclintite chipurile lor, pana spre fundurile cele mai de jos ale adancului… Mai jos, spre fund, mai spre adancuri, ca și pe o stavila a nesfarșitului, ochiul se rezema pe albastrul rasturnat al bolților cerești… Aceiași nori razleți și albi, același soare stralucitor însuflețea lumea nemarginirilor de jos, ca și lumea nemarginirilor de sus… „Cine știe?”… cugetam eu… dar Huțan nu-mi dadu ragaz pentru nici un soi de filozofie asupra aievei celor doua lumi din fața mea, deși aș fi înclinat s-o iau drept aievea mai degraba pe cea de jos, decat pe cea de sus, dupa cum de regula cam pe dos am luat eu lucrurile mai totdeauna.
— Amu, cucoane, zise el, neata sa-ncaleci și noi om merge- nainte, și neata sa te ții de noi, ca nu cunoști locul și pe une locuri se fac șteoalne adanci; nu ca doar ai sa te-neci, da se duce iapa pan-în urechi.
Încalecai. Munții din adancuri își clatinara piscurile lor cu codri cu tot, albastrul neted al cerului se franse în mii de bucați, nourii razleți și albi se izbira unul în altul, soarele se sfarama, luciul apelor se încreți și cercuri largi cu creștete stralucitoare se manau spre maluri, unele pe altele… Huțan și Sgribincea intrasera în apa… Așa-mi închipui ca uriașii vor fi strabatut marile cu apa pana la glezne… Pisicuța, care zburase prin aer peste șuvoaiele vijelioase ale Tazlaului, acum se simțea umilita oarecum, strabatand întinderile moarte ale acestei mari far de viața… Și numai cand apa îi venea pana la gat, cand adica avea de luptat cu adancul amagitor de sub picioarele ei, numai atunci își încorda trupu-i mladios și, potrivit pornirilor ei razboinice, vanzolea cu picioarele-i fine de oțel și spinteca cu pieptul sau puternic undele, care — spumegand de manie și neputința — se abateau umilite din calea ei, în laturi… Cam tot dupa atata timp de mers pe sub umbra padurilor, sosiram la Tazlau.
Trasei la Ieremia Honcu, primarul locului pe vremuri, pe care îl cunoșteam de mult. Sunt nume sugestive, care, în cinci litere, îți sintetizeaza un portret întreg… Astfel e destul sa zici „Ieremia Honcu”, dar mai ales „Honcu”, pentru a ți se deștepta în minte chipul unui fel de uriaș lung, dar nemasurat de lung, cu încheieturile trupului puternic legate, cu niște maini ce-ar fi fost în stare sa umfle în brațe un munte și sa-l așeze binișor peste altul, cu un piept cat o fața de arie, îmbracat — pe cat se arata de sub camașa întredeschisa — cu un codru salbatic de par negru și stufos, cu o barba cum îi catranul, rar semanata printre ciupiturile rari de varsat, cu niște ochi de taur, ce încremeneau pe om sub cautatura lor, și cu un glas!…
— Da bine, de unde cazuși la vremea asta, domnule? ma întreba el, vazandu-ma intrand pe poarta și fara a aștepta macar vreun „bine-am gasit” de la mine.
Și sub ragetul lui de leu se zguduira împrejurimile.
— Ia, de pe dealuri, Honcule, și uite-ma-s murat ca un șoarece… da-n sfarșit, bine-am gasit!
— Bine-ai venit… cu bine și cu sanatate! Ma Gavrile, ia vezi de cel cal! striga el catre un argat.
Intraram în casa.
— Da-n sfarșit, ce cauți pe dealuri, și de unde vii azi?
— Ce caut pe dealuri!… Pe dracu; azi vin de pe Gitioana.
— Tocmai de pe Gitioana!… Și cum trecuși Tazlaul?
— Prin nouri, Honcule; am o iapa care zboara pe sus.
— Se vede ca glumești.
— Ba nici deloc; uite, întreaba pe flacauanii iștia.
— Așa-i, domnule Irimia, așa-i, zau!… întarira deodata Sgribincea și Huțan; are o iapa cu Sarsaila-n pantece… pe noi ne-o furat apa la vale și nealui o zburat cu iapa pe deasupra șiuvoiului.
— Mare ți-i minunea ta, Doamne! încheie Honcu, clatinandu-și rar și cu mirare capu-i plin de plete; da daca te-necai, omu lui Dumnezeu?…
— Ei, daca ma-necam!… Daca ma-necam, nu era sa poruncești azi, Honcule, nimanui sa-mi friga vreun pui și nici nu era sa-mi dai ceva sa ma schimb, pana s-or mai usca iste bulendre de pe mine.
— Femeie hai, striga Honcu, de se cutremurara pereții casei; femeie hai! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masa, ca, uite, neau cazut la gazda musafiri flamanzi; și ia vezi niște schimburi curate de primenit pentru dumnealui.
Și macar ca nevasta lui Honcu nu era în casa, totuși el vorbea cu dansa ca și cum ar fi fost de fața: doar Honcu, cand vorbea de la el de-acasa, glasul lui raspundea tocmai pe Magura Mare și cand ar fi avut nevoie de chemat vreun vatajel de la comuna, care era de la dansul cale de jumatate de ceas, tot din cerdacul caselor lui l-ar fi strigat; astfel, se zice ca el da porunci satului întreg, strigand de la el de-acasa, și ca tot satul revarsat pe vale îl auzea și-l asculta. Din mijlocul norodului strans împrejurul lui, Honcu se ridica de la piept în sus, peste marea de capete a tuturor… Pe un astfel de om nu putea sa-l cheme decat „Honcu”…
Iar cand începui a încerca primenelile lui Honcu, bagai de seama ca, în pantalonii lui albi, ar fi putut intra de-a binelea doi brazi gemeni, iar în camașa lui cu bibiluri, o moara de vant!… Totuși trebui sa ma pierd în imensitatea acestor haine și, cand fu sa ma cheme la masa, cu greu ma putura descoperi cei de casa.
Staturam la masa sub un nuc din gradina.
— Da ori domnu Arsene de ce n-a fi dat azi pe la noi? zise el catre nevasta lui, dupa ce ne așezaram la masa.
— Ei, d-apoi lui domnu Arsene cine-i mai poate ținea socotelile? Cand îl cauți, nu-l gasești, și-l gasești tocmai cand nu-l cauți… nu-i știi obiceiul?
— Ai dreptate, nevasta… Amu trebuie sa fi stand dumnealui rasturnat cu fața-n sus pe patul dumisale din padure, c-un picior desculț și cu unul încalțat, și s-a hi uitand prin rariște la stele ziua miaza-mare.
Și rasul omeric al lui Honcu zgudui casa.
— Da cine-i domnul Arsene, Honcule? îl întrebai eu.
— Ei… ai sa-l vezi dumneata, ca doar trebuie sa cada el amu de undeva; domnu Arsene îi de la Ieși și vine la noi regulat în fiecare vara; trebuie sa hi avand el și alt nume, da noi îl cunoaștem numai pe numele de botez; pentru cine nu-l știe, domnu Arsene îi o faptura de om pe dos; da nu-i așa, ca doar are doxa la cap și-i cu talc la vorba; numai cat are el, așa, țacnelile lui; altmintrelea-i om de toata isprava.
Și nevasta lui Honcu, izbucnind într-un hohot naprasnic de ras, era cat pe ce sa ne stropeasca pe toți cu borșul pe care era sa-l soarba din lingura aproape de gura.
— Da ce te-apuca, mai femeie, zise Honcu jumatate oțarat, jumatate de-abia stapanindu-și rasul; ci cata-ți de mancare și iasați din gand domnul Arsene… Iaca, domnule — zise el, adresanduse mie, — de cand cu domnu Arsene, nu mai este de chip cu muierea asta a mea; o napadește rasul și noaptea prin somn; tare ma tem sa nu-i fi cazut domnu Arsene tronc la inima, ca doar are chip frumos, bata-l pustia, macar ca-i numai o chișcatura de om… Dare-ar dracu, fa nevasta, sa te zapsesc, c-apoi sfantu Neculai îți știe de știre, încheie Honcu, încruntandu-se glumeț la femeia lui.
— Apoi bine, Honcule, zisei eu, frumos, cu doxa la cap, cu talc la vorba, apoi atunci ce fel de faptura de om pe dos îi domnul Arsene al tau?
— Apoi nu-ți spusei ca are el țacnelile lui și, cand te uiți la el, așa, pe deasupra, parca-i ca nealți oameni… De altfel, îi om în toata firea și cu mare socoteala… Fa muiere, sa nu te-mpinga pacatele, ca-ți sucesc gatu ca la un pui de gaina; ia mai vezi de cea garafa, ca, uite, și-o dat sufletu.
— Doamne, ma Irimia, zise femeia lui, sculandu-se și luand garafa ca s-o umple din nou, ai tu, așa, niște glume de-ale tale, ca, zau, faci pe lume sa creada ca-i chiar așa cum spui tu.
— Ei, da, nu te mai bosumfla și tu, fa nevasta; ce dracu, nu ma cunoști? Ia vezi de umple cea garafa.
Sfarșiram repede de mancat, iar dupa-masa eu ma retrasei în odaia anume hotarata pentru mine; noaptea sosi repede și, deși cadeam de somn, gandul meu totuși nu se putea desparți de dl Arsene al lui Honcu.
Dormii zdravan în noaptea aceea și aproape fara de visuri; cel mult daca dl Arsene mi se arata prin somn de doua ori mai lung decat Goliat și primblandu-se mareț, c-un picior desculț și altul încalțat, pe creasta viforoasa a undelor Tazlaului…
A doua zi dimineața, înainte de rasaritul soarelui, ma dusei la parau, care curgea pe-aproape, cu gandul sa ma scald, dac-ar fi fost cu putința; dar cat pe ce sa nu mai cunosc Tazlaul; într-o noapte așa scazuse, ca i se vedeau pietrele, și se limpezise așa, încat te prevedeai printr-însul.
N-apucasem înca bine sa ma var în apa, cand iata ca, tot dincotro venisem eu, zaresc, din departare, ca vine și se îndreapta spre locul unde ma scaldam cineva necunoscut, dar un soi de cineva care, dupa vorba cu țacneli a lui Honcu, nu putea fi decat dl Arsene… Astfel, de dupa spate și prin dosul urechii stangi îi ieșea, se prelungea și se pierdea sus în vazduhuri ceva subțire și lung, dar ceva nesfarșit de lung și de subțire… Era o pușca… De unde gasise dl Arsene o pușca așa de lunga, ca sa și-o anine în gat cu o curea adusa cruciș peste piept, n-aș putea spune; știu atata: ca și astazi ma împunge în creier lungimea puștii d-sale; sau poate mi se paru mie așa de lunga, numai din pricina nepotrivirii cu omul de o șchioapa ce o purta, sau, mai bine zis, a chișcaturii de om, vorba lui Honcu… se poate!… Ceva se tara dupa dansul pe pamant… Era pardesiul sau lung, îmbracat numai pe-o maneca, iar partea dreapta a hainei ramasese în voia întamplarii, sloboda sa mature prundișul, daca ar fi avut gust, sau sa fluture în bataia vantului, daca numaidecat ar fi avut aceasta fantezie… Sosi pe mal și, în chipul cel mai obișnuit din lume, se puse jos, chiar langa straiele mele, se descalța de botine și de colțuni, varî cate un colțun în fiecare botina, înghesui cate o botina în fiecare buzunar al pardesiului și, suflecandu-și pantalonii numai pana la glezne, intra în apa, cu gandul, pe cat înțelesei, de a o trece dincolo… Dupa cum se tarase pe pamant, așa poala dreapta a pardesiului se tara acum prin apa, și apa-i ajunsese pana la genunchi, peste pantalonii suflecați pana la glezne; iar dupa linia ce apucase pentru a trece curmezișul Tazlaului, prubuluiam ca o sa se împiedice de picioarele mele, lungite pe sub apa; și cu toate acestea, existența mea în mijlocul paraului trecea pentru dl Arsene tot așa de nebagata în seama ca și acea a unui netrebnic mormoloc… Ceva se razvrati în mine; dar iute iarași ma potolii… Am și eu, ca toata lumea, slabaciunile mele, iar pentru oamenii care, sub forme neobișnuite, ascund alcatuiri temeinice sufletești, am avut întotdeauna o deosebita slabaciune; și poate ca, mai la urma, sa am și dreptate… Pentru ce, adica, mi-aș gatui eu îmboldirile propriei mele firi, turnandu-le în tiparul sucit și îngust al „conveniențelor” meșteșugite, și aș trece în ochii… celor proști drept ceea ce nu sunt?… Pe cat mi se paru mie, deocamdata, domnul Arsene era un original; iata pentru ce prinsei numaidecat dragoste pentru el și-i îngaduii, pentru moment, sa ma așeze în mintea lui pe treapta netrebnica a celor mai de pe urma mormoloci… Am însa și toanele mele de rautate; astfel, cand fu numai la cațiva pași departare de mine, ma lungii pe spate, scosei picioarele afara și începui a bate apa cu atata furie, încat ridicai în calea domnului Arsene o stavila nestrabatuta de stropi de apa… Ți-ai gasit!… Ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întamplat, domnul Arsene își urma drumul netulburat, pașind metodic prin apa repede ce-i trecuse peste genunchi; strabatu ploaia naprasnica scornita de mine, ieși pe malul celalalt și se înfunda în padure…
Ma hotarai sa-l urmaresc. Ieșii îndata din apa, îmi umflai în brațe straiele de pe mal, trecui Tazlaul de partea cealalta, ma îmbracai iute și ma înfundai în padure pe urmele domnului Arsene…
Întamplarea ma duse repede și fara greș drept la… vestitul pat al dumisale.
Într-un desiș de brazi, înadins parca întocmit pentru aceasta, domnul Arsene, cu degetele amanduror mainilor încleștate dupa ceafa drept capatai, statea lungit cu fața-n sus pe o saltea groasa de cetina, strajuita pe margini de niște pari groși, batuți țapan în pamant, și poate ca, vorba lui Honcu, se uita la stele ziua miazamare, prin bolta rara de frunziș… Într-o creanga își aninase pușca, iar în alta pardesiul cu buzunarile doldura de botinele înghesuite în ele. Nu știu ce s-ar fi întamplat cu linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, daca vreun urs s-ar fi apropiat de domnia-sa; știu atata ca aceasta linie nu se tulbura deloc la apropierea mea, deși calcam pe vreascuri destul de îndesat și deși vreascurile trosneau sub pașii mei îndeajuns ca sa trezeasca din autosugestie și pe un fachir indian…
Ma oprii la cațiva pași și privirile noastre se încrucișara… Iar în clipa cand ne priviram, ma încredințai ca Honcu avea dreptate sa se gandeasca puțin la sfantul Neculai sau macar la gatul femeii lui… ca sa-l suceasca cat de cat ca la un pui de gaina… Un par negru și plin, de la sine ondulat și aruncat peste cap cu o ademenitoare neîngrijire, lasa la iveala o frunte larga și de o sculpturala regularitate; ovalul feței, palid și blajin, strajuit împrejur de o barba saracacioasa și fantastica, nasul drept și statornic, musteața mica și în buna randuiala, gura croita pe un veșnic zambet de fina ironie, privirea-i, acum melancolica și visatoare, acum vie și taioasa ca ascuțișul unui brici, ar fi alcatuit un model viu pentru o panza unde clasicismul sa-și dea mana cu decadența, Michelangelo cu Botticelli!…
Nu gasii însa cu cale sa frang linia orizontalei contemplațiuni a domnului Arsene, precum n-am gasit niciodata cu cale sa tulbur eu însumi unele viziuni scumpe mie…
Și domnul Arsene se ridicase în ochii mei la treapta înalta a unei viziuni!…
Îmi cautai înainte de drum și ma mistuii în padure… . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și cum s-au mai zguduit pereții casei!… Și cum s-a mai cutremurat pamantul sub ragetul de leu al rasului lui Honcu, cand a aflat de ispravile mele cu domnul Arsene!…
A doua zi, înainte de revarsatul zorilor, calare pe Pisicuța, țineam la gebea drumul spre Piatra.
Seara, pe înnoptate, sosii acasa. Aici alt pacat. Dadui peste o slujnica noua, tocmita în lipsa mea, și care, prin urmare, nu ma cunoștea.
— Da cine ești dumneata? ma întreba ea rastit, cand dadui sa descalec.
Ma uitai de-aproape la dansa prin întuneric și numaidecat înțelesei cum sta treaba.
— Acasa-i boierul, duduca? o întrebai.
— Da ce poftești dumneata cu boieru și cu duduca la vremea asta? Boieru-i dus și duduca nu-i acasa.
— Apoi am s-aștept pan-a veni ori boieru, ori duduca.
— Nu-ți spun ca boieru-i dus și duduca nu-i acasa?… Hai, cara- te, ca chem sergentu; ce cauți dumneata calare noaptea pe la casele oamenilor?
— Da cum te cheama, nevasta?
— Ei, cum ma cheama!… Sanda… și ce poftești?
— Uite, Sando, sa ma lași sa stau ascuns colea-n cerdac, pan- a veni duduca.
Fara sa zica nimic, se repezi pe poarta ca un vartej.
— Sergent!… Sergent! Sergentul ieși ca din pamant și intra cu Sanda iute în ograda.
— Ce-ți este, fa? Ce racnești așa?
— Uite, dumnealui, și arata spre mine prin întuneric, vrea sa s-ascunda-n cerdac și sa pandeasca pe duduca cand a veni.
Sergentul se apropie cu sfiala de mine și, fara sa ma aștept, aprinse un chibrit, de era cat pe ce sa-mi parleasca mustețile.
— Baba nebuna ce ești!… da doar aista-i stapanu-to; ce dracu, nu-l cunoști?
Sanda ramase ca trasnita.
— Ăaara, cucoane, d-apoi ce, pacatele, nu-mi spuseși ca ești dumneata, de ma faci sa scol mahalaua?
— Ei bine, nu-i nimica, Sando; unde-i duduca?
— Peste drum, la domnu capitan; sa ma duc s-o chem?
— Cata-ți treaba. Deschide ș-așterne, ca mi-i somn. Sanda deschise, îmi așternu și, sfaramat de oboseala, ma culcai. Dormii dus, iar a doua zi cand ma trezii… eram acasa la mine.