A fost odată, tare demult, un bătrân și o bătrânică. Erau atât de săraci că n-aveau după ce bea apă. Moșul se ducea în fiecare zi la pădure, să ia lemne de foc pe care le vindea apoi la oraș, spre a-și câștiga pâinea ce de toate zilele.
Într-o zi, în timp ce se îndrepta spre cărările dificile ale munților, văzu trei copii schingiuind o vulpe pe care nu se știe cum o prinseseră. Făcându-i-se milă, zise copiilor:
— E mare păcat să chinuiți un biet animal! Nu vreți să mi-l vindeți mie?
Copiii se învoiră și când avură în palmă câteva monede îi dădură bucuroși vulpea și o zbughiră peste câmp.
Bătrânul dezlegă frânghia care aproape sugrumase gâtul vulpii și zise:
— Ce nenorocire! Altă dată să nu te mai aventurezi pe ulițele satului, la lumina zilei, dacă vrei să n-o pați la fel! Și acum, șterge-o la vizuina ta!
Eliberat, animalul o zbughi în pădure.
Trecură zile, săptămâni, luni. Bătrânul aproape că uitase de vulpe. Sfârșitul anului era aproape și moșul urca din nou cărările muntelui pentru a aduna lemne ca de obicei, cugetând cum să facă rost de bani pentru Anul Nou. Deodată o vulpe ieși din pădure și îi spuse:
— Dragă bătrânelule, eu sunt vulpea pe care bunătatea ta a salvat-o de la moarte nu demult. Te văd foarte îngrijorat. Ți s-a întâmplat ceva?
— Gândeam că anul e pe sfârșite și aș avea atâtea de cumpărat de Anul Nou, zise bătrânul.
— Nu-ți face griji, zise vulpea. Mă voi transforma într-un ceainic, pe care te rog să-l duci la templul din sat și să-l vinzi preotului pentru trei ryo.
Bătrânul rămase pe gânduri, neștiind dacă e bine să facă o asemenea faptă. La insistentele animalului, acceptă în cele din urmă.
Atunci, vulpea se dădu peste cap și cât ai clipi din ochi se prefăcu într-un frumos ceainic din bronz. Bătrânul ascunse ceainicul sub cămașă și porni spre templu.
— Am un lucru rar pe care aș vrea să ți-l vând, părinte. Un ceainic din bronz. Vrei să-l cumperi? zise moșneagul.
Preotul luă ceainicul. Îl examină cu grijă, îl ciocăni cu arătătorul. Suna profund și melodios, impresionându-l pe preot. Hotărât să obțină ceainicul, zise bătrânului:
— Cât vrei pe el?
— Trei ryo, răspunse acesta.
Socotind prețul nu prea ridicat, preotul plăti suma cerută, convins c-a făcut o afacere bună. La rândul său, bătrânul se grăbi spre casă. Fericit să-i poată arăta babei lui trei ryo.
Ei bine, sunteți probabil curioși să aflați ce s-a întâmplat cu ceainicul. De îndată ce a intrat în posesia frumosului ceainic, preotul a fost nerăbdător să vadă cât de bun ceai e în stare să facă și dădu poruncă unei slugi să-l spele bine. Sluga, un băiat cam sărac cu duhul, luă ceainicul în bucătărie, puse nisip în el și începu să-l frece cu o perie. Deodată, ceainicul strigă la băiat:
— Oh, oh! Neisprăvitule, spală-mă mai cu grijă. Mi se sfâșie inima de durere!
Speriat, băiatul fugi la preot.
— Părinte, părinte, ceainicul vorbește! Mi-a zis să-l spăl cu grijă că-l doare!
Preotul răspunse calm:
— Fii pe pace, băiete. Ți s-a părut probabil, pentru că ceainicul e într-adevăr foarte frumos și scoate niște sunete minunate, de parcă ar vorbi un om. Termină spălatul și pune apă la fiert.
Băiatul puse apă în ceainic, îl așeză pe plită și aprinse focul.
— Vai, mă arde, mă arde, neisprăvitule! Lasă focul mai mic că mă ucizi, se auzi din nou vocea ceainicului.
Speriat de-a binelea, băiatul fugi la preot.
— Nu m-am înșelat, părinte! zise el. Ceainicul vorbește. A zis
„Mă arde, mă arde, fă focul mai mic”.
Încă neîncrezător, preotul, dornic să bea ceai, socotea că apa este gata fiartă. Spuse băiatului să oprească focul și să-i aducă ceainicul.
— Imediat, sfinția-ta, zise băiatul și dădu fuga în bucătărie.
Spre marea lui mirare văzu ceainicul alergând pe patru picioare, cu coada stufoasă ridicată în sus. Căzu jos de uimire și strigă:
— Părinte, părinte, ce întâmplare nemaipomenită!
Preotul se repezi în bucătărie. În locul ceainicului văzu o vulpe fugind cât o țineau picioarele.
Cu toată înțelepciunea sa, preotul s-a speriat în toată puterea cuvântului, uitând și de pagubă și de tot. Iar vulpea, chelălăind și agitându-și coada stufoasă, fugea mâncând pământul spre vizuina ei din munți.
Repovestită de George Nicolescu
Sursa: Povești nemuritoare, vol. 24, 1982 [p. 142- 144]